Există o așteptare tăcută pe care mulți o purtăm în noi, uneori fără s-o recunoaștem: ca Dumnezeu să fie evident. Să lase semne clare, să scrie cu litere mari pe cer, ca să nu ne mai îndoim. Să ne cruțe de nesiguranță, de întrebări, de nopțile în care simți că te rogi și rugăciunea se întoarce ca un ecou.
Dar în această dorință, oricât de omenească, se ascunde un lucru sensibil: vrem certitudine fără vulnerabilitate. Vrem un adevăr care să nu ne doară. Vrem să nu mai alegem, ci doar să știm.
Și tocmai aici se vede rafinamentul divin: Dumnezeu are darul să își ascundă urmele. Nu ca să ne umilească, nu ca să ne rătăcească, ci ca să nu ne silească. Pentru că un Dumnezeu care se impune devine o forță, nu o întâlnire. Iar o inimă împinsă nu mai iubește, doar cedează.
Urmele ascunse sunt, într-un fel, forma Lui de respect. Un respect care nu ne flatează, dar ne păstrează demnitatea. Dumnezeu nu ne confiscă libertatea ca să obțină „rezultatul” credinței. Ne lasă spațiu să venim singuri, dinăuntru. Să ne apropiem nu din frică și nu din obligație, ci dintr-o alegere care, tocmai pentru că e liberă, devine adevărată.
Liberul arbitru nu e o idee frumoasă pusă într-o carte. E locul în care se decide cine ești. Și acest loc e atât de delicat, încât un semn prea strident îl poate strivi. Dacă Dumnezeu ar fi mereu incontestabil, credința s-ar transforma într-un reflex. Iubirea ar deveni o consecință, nu un act. Iar omul ar fi „corect”, dar nu ar mai fi viu.
De aceea, semnele Lui vin adesea fără trompete. Sub formă de gesturi mici, aproape anonime: cineva care te sună exact când nu mai aveai putere; o ușă închisă care te-a ferit de o prăpastie; o întârziere care, mai târziu, se dovedește protecție. Uneori e doar un fel de pace care se așază, inexplicabil, în mijlocul unei furtuni. N-ai argumente pentru ea. Doar o simți. Și dacă vrei, o poți numi întâmplare. Și rămâi liber. Asta e una dintre cele mai tulburătoare fineți: Dumnezeu își poate trece lumina prin coincidențe fără să le anuleze firescul.
Dar această discreție are și un tăiș—un tăiș curat, ca al unui bisturiu care nu rănește de dragul rănii, ci taie ceea ce te ține bolnav. Pentru că, atunci când urmele nu sunt evidente, nu mai poți trăi doar la suprafață. Ești obligat să te întâlnești cu tine. Să vezi ce negocieri faci, în secret: „Cred dacă primesc un semn.” „Mă rog dacă mi se răspunde repede.” „Iubesc dacă mi se confirmă.” Și descoperi, cu o rușine blândă, cât din credința ta era tranzacție, nu relație.
Aici se curăță drumul. Aici cad, una câte una, scuzele sofisticate. Rămâne întrebarea simplă și fermă: ce alegi când nu ai dovada pe masă? Ce alegi când nu te ține nimeni de mână, când nu se aude nimic spectaculos din cer, când trebuie să fii om fără aplauze? În aceste momente, libertatea nu mai e un cuvânt frumos. Devine o cruce mică, zilnică: alegerea binelui fără garanții, alegerea verticalității fără recompensă imediată, alegerea de a nu te închide în cinism.
Poate că Dumnezeu își ascunde urmele și pentru ca noi să învățăm să le lăsăm pe ale noastre. Nu urme de ego, nu urme de imagine, ci urme de lumină: o bunătate făcută în taină, o iertare care nu se povestește, o grijă tăcută pentru cineva care nu are pe nimeni. Într-o lume obsedată de dovadă, poate că cel mai puternic semn rămâne omul care a ales să nu se întunece.
Iar când, într-o zi, urmele Lui se văd, de obicei târziu, înapoi privind, nu apar ca un triumf. Sunt simple. Aproape dureros de simple. Ca o amprentă pe care n-ai observat-o când erai grăbit, dar care devine limpede după ce ai trecut prin noapte. Și atunci înțelegi, fără zgomot, cu ochii umezi și cu inima așezată: nu S-a ascuns ca să te piardă. S-a ascuns ca să nu-ți fure drumul. Ca să poți spune, în sfârșit, un „da” care să fie al tău.
Maura ANGHEL