În fiecare an, în luna martie, Ziarul Evenimentul oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor. Astăzi stăm de vorbă cu prof. univ. Daciana Brănișteanu, de la UMF Iași, șefl Secției de Dermatologie din cadrul Spitalului CF Iași.
La cea de-a XV-a ediție a Primăverii Dermatologice Ieșene, bilanțul nu se măsoară doar în valoarea programului științific, în invitați de prestigiu sau în amploarea participării. În spatele acestui proiect stau ani de rigoare, sacrificii neștiute, credință și o rară forță de a aduna oamenii în jurul unei idei care a crescut frumos și durabil. În acest dialog, prof. univ. dr. Daciana Brănișteanu, de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, fondator și președinte al PDI și al Asociației Dermatologilor din Moldova, lasă să se vadă nu doar istoria unei construcții academice remarcabile, ci și sufletul unei comunități crescute în jurul științei, al exigenței și al omeniei.
– Doamnă profesor, la cea de-a XV-a ediție a Primăverii Dermatologice Ieșene, ce simțiți că a devenit, în esență, acest proiect?
Astăzi pot spune, cu o emoție pe care nu încerc să o ascund, că Primăvara Dermatologică Ieșeană a depășit de mult condiția unui simplu eveniment științific. Desigur, rămâne o manifestare academică solidă și de elită, importantă pentru lumea medicală din România și nu numai, dar pentru mine este și altceva, poate chiar mai mult decât atât: este o comunitate vie, o școală care respiră, o familie academică în care oamenii nu vin doar să asculte, ci și să se întâlnească în ceea ce au mai bun, mai generos și mai luminos.
De-a lungul anilor, în jurul PDI s-au adunat profesori remarcabili, lectori din țară și din străinătate, colegi generoși, medici tineri, rezidenți, studenți. Oameni care nu au adus doar competență, ci și noblețe, căldură, eleganță interioară. De aceea spun adesea că PDI este o mare familie. Nu este o formulă festivă, ci un adevăr pe care l-am simțit crescând, an după an. Aici nu s-au schimbat doar idei, ci s-au legat prietenii profesionale, s-au creat punți între generații și s-au așezat solidarități care, uneori, valorează mai mult decât orice statistică. Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase împliniri ale acestui drum.
– Cum ați reușit să transformați manifestarea într-un reper? Care a fost miezul fondator?
Totul a pornit de la o convingere profesională foarte clară: medicina nu mai poate fi trăită și practicată în compartimente închise. Un pacient dermatologic nu vine niciodată doar cu o leziune sau doar cu un diagnostic. El vine cu întregul lui organism, cu alte boli, cu fragilități metabolice, reumatologice, cardiace, imunologice și, uneori, cu suferințe pe care nu le poți vedea imediat, dar care există și cer aceeași atenție.
A devenit limpede, încă de la început, că nu putem rămâne fiecare pe mica noastră insulă de competență. Trebuia să învățăm să vorbim aceeași limbă, să lucrăm împreună, să înțelegem că medicina adevărată se face prin dialog, prin deschidere și printr-o privire mai largă asupra omului.
Viziunea interdisciplinară a fost nu doar temelia, ci o necesitate reală. Aici a stat forța PDI: în faptul că s-a născut dintr-o nevoie autentică a medicinei moderne. Îmi amintesc și acum, cu emoție, începutul din 2012, la Biblioteca Centrală Universitară. Acolo a început, de fapt, nu doar o manifestare de elită, ci o poveste de excelență, de prietenie profesională și de încredere într-o idee care avea să crească frumos, de la o ediție la alta.
– Se vede rezultatul. Ce nu s-a văzut, poate, niciodată pe deplin?
Nu se văd eforturile tăcute. Nu se vede partea nevăzută a construcției. Oamenii văd programul final, invitații, prestigiul, continuitatea, bucuria reușitei. Dar sub toate acestea există ani de muncă, de răbdare, de neliniște, de reluare, de decizii grele și de renunțări care nu ajung niciodată în fotografiile oficiale.
Tot ce am construit în viața profesională a fost făcut pas cu pas, cărămidă cu cărămidă. Nu a fost ușor. Fiecare etapă a cerut disciplină, efort, responsabilitate și sacrificii mari, atât în plan personal, cât și în plan profesional. Când clădești cu seriozitate, trebuie să îți hrănești mereu curajul. Nu poți trăi doar din entuziasmul începutului. Ai nevoie de tenacitate, de sens și de o credință adâncă în ceea ce ai de făcut.
Există și sacrificii pe care le rostești cu sfială, pentru că ele sunt, poate, cele mai puțin văzute. Sunt ore luate din tihna casei, din familie, din odihnă, din acele lucruri simple care țin sufletul întreg. Există o oboseală a responsabilității pe care o cunosc mai ales cei care nu duc doar propriul drum, ci și oameni, echipe, instituții, proiecte. Nu spun toate acestea cu amărăciune, ci cu luciditate și cu pace. Pentru că, atunci când munca ta are rost, până și povara ei capătă un înțeles mai înalt.
– De unde v-ați luat puterea?
Din mai multe izvoare care, în timp, s-au unit într-unul singur. În primul rând, din educația primită acasă. Fiind copil de cadre didactice, am crescut cu sentimentul responsabilității față de ceea ce ți-a fost dat. Am simțit mereu că darul primit de la Dumnezeu trebuie pus în slujba celorlalți. Nu pentru vanitate, nu ca să strălucești, ci ca să îl folosești bine și cu rost.
Apoi, puterea vine din familie, și spun asta cu o recunoștință pe care cu greu o pot pune în cuvinte. Nimeni nu construiește singur, chiar dacă uneori, din afară, așa pare. Există oameni care îți poartă în tăcere o parte din povară, care înțeleg absențe pe care nu le poți explica mereu, care rămân aproape atunci când tu însuți ești consumat de griji, de muncă și de responsabilități. Sprijinul familiei nu a fost doar unul afectiv. A fost adesea forma discretă prin care am putut merge mai departe.
Și, desigur, din credință. Din acea certitudine liniștită care nu face zgomot, dar care te ține drept. Au fost momente în care, din afară, anumite alegeri puteau părea riscante. Dar eu am știut că nu sunt singură. Este cineva acolo Sus care veghează. Și, în același timp, Dumnezeu lucrează și prin oamenii pe care îi așază lângă tine: oameni care te ajută, care te întăresc, care confirmă, fără să știe poate, direcția unui destin. Când ai această certitudine, nu înseamnă că nu mai obosești, ci că tot ceea ce faci capătă un sens deplin.
– În felul în care vorbiți, credința și știința nu se exclud deloc. Dimpotrivă.
Nu, nu se exclud deloc. Mi s-a părut întotdeauna o falsă opoziție. De ce să le separăm, ca și cum una ar trebui să o anuleze pe cealaltă? Pentru mine, știința și credința au fost mereu două brațe ale aceluiași gest.
Știința îți cere rigoare, discernământ, actualizare permanentă, seriozitate, luciditate. Nu poți face medicină adevărată fără ele. Dar există în actul medical și ceva care depășește mecanica pură a cunoașterii: acel moment în care găsești diagnosticul potrivit, acel cuvânt care liniștește, acea direcționare justă, acea lumină interioară care te ajută să vezi bine. Acolo este, desigur, și rigoare profesională, dar eu cred că este și inspirație divină. Dumnezeu lucrează prin oameni. Poți fi credincios și cu microscopul în față, și cu icoana în suflet.
Pacientul nu se vindecă doar prin ceea ce știi. Se vindecă și prin ceea ce ești. Prin liniștea ta, prin lumina ta interioară, prin felul în care îl întâmpini, îl așezi, îi dai curaj, îl mângâi uneori numai prin tonul vocii. Înainte de tratament, omul are nevoie să simtă că nu este singur. Poate tocmai de aceea am simțit nevoia să vorbim, la PDI, nu doar despre tratamente și protocoale, ci și despre relația medic-pacient, despre psihologie, despre empatie, despre tot ceea ce păstrează omul viu în interiorul profesiei sale.
– Ați formulat cândva două propoziții foarte simple și foarte puternice: „Nu vă îngrijorați. Va fi bine.” De ce contează atât de mult?
Pentru că, în anumite clipe, omul nu are nevoie mai întâi de explicații sofisticate, ci de o mână întinsă. Sunt cuvinte simple, care nu costă nimic, dar care pot însemna enorm. Unii le pot considera un clișeu. Eu nu. Eu le consider aproape sfinte.
Pentru pacient, ele pot fi o mângâiere. Pentru student, o lecție de umanitate. Înainte de a fi un caz, omul din fața ta este un om speriat, neliniștit, vulnerabil. Iar dacă medicina își pierde capacitatea de a spune, cu adevăr și cu căldură, „Nu vă îngrijorați. Va fi bine”, atunci riscă să devină foarte performantă și foarte săracă în același timp. Eu cred că una dintre marile mize ale formării medicale este tocmai aceasta: să îi învățăm pe cei tineri să rămână vii pe dinăuntru.
– Studenții ocupă un loc cu totul special în viața dumneavoastră.
Da, și nu spun asta protocolar. Pentru mine, studenții au fost întotdeauna una dintre cele mai mari bucurii și una dintre cele mai mari responsabilități. Ei sunt locul în care viitorul medicinei începe să capete chip. Dar viitorul nu se formează singur, ci trebuie întâmpinat, încurajat, susținut, uneori chiar apărat de propriile lui temeri.
Un tânăr nu are nevoie doar de informație. Are nevoie și de curaj. Are nevoie să i se spună adevărul despre profesie, dar fără cinism. Să înțeleagă că medicina este magnifică, dar grea; că este o chemare înaltă, dar costisitoare sufletește; că presupune sacrificii, dar aduce și o frumusețe interioară rară. Unul dintre cele mai emoționante lucruri pentru mine este să văd cum oameni care au intrat cândva timizi în proximitatea PDI, ca studenți sau rezidenți, au crescut, și-au găsit vocea, au devenit medici serioși, colegi de dialog și, la rândul lor, repere pentru alții. În astfel de clipe înțelegi că nu ai muncit degeaba. Înțelegi că ai lăsat în urmă nu doar un eveniment, ci urme vii în oameni.
PDI nu a transmis doar cunoștințe. A format și un stil interior. A creat atmosferă de școală, exigență, solidaritate, gust pentru dialogul adevărat și pentru frumusețea actului medical făcut împreună.
– Dincolo de dimensiunea umană, rămâne cea științifică foarte puternică a PDI.
Este dimensiunea esențială. Fără rigoare științifică, fără exigență, fără selecția atentă a temelor și a lectorilor, fără deschidere internațională și fără actualitate medicală reală, nici cea mai frumoasă atmosferă nu poate susține un proiect pe termen lung. PDI a devenit un reper pentru că a încercat, încă de la început, să nu facă rabat de la conținut.
Pentru mine, relevanța științifică nu înseamnă doar nume sonore, deși și acestea contează. Înseamnă continuitate, seriozitate, felul în care informația circulă mai departe în comunitate, modul în care ideile interdisciplinare se transformă în practică și felul în care tinerii învață să gândească medicina mai larg, mai matur, mai așezat. În fond, adevărata valoare a unui eveniment științific se vede în ecoul lui formator.
Iar dacă privesc strict spre parcursul meu profesional, da, am considerat întotdeauna că cercetarea, publicarea, dialogul cu marile spații academice și prezența constantă în circuitul științific sunt o datorie. O carieră universitară de peste trei decenii, lucrări științifice, cărți, conferințe, cursuri, proiecte, invitații internaționale – toate acestea nu sunt trofee, ci forme ale unei responsabilități față de profesie. Trebuie să dai mai departe ceea ce ți-a fost dat să înțelegi.
– 2020 a fost, pentru multe proiecte, un an de ruptură. Pentru PDI pare să fi fost și un test de caracter.
A fost, fără îndoială, un test major. Un moment în care profesorul a redevenit elev. A trebuit să mă așez în fața laptopului, să ascult specialiști din IT, să înțeleg o lume nouă, un limbaj nou, un alt tip de organizare, un alt fel de prezență. Nu a fost simplu. Lumea medicală nu era pregătită, în ansamblu, pentru o asemenea mutare. Și totuși, trebuia să găsim o cale.
Atunci s-a văzut, poate, una dintre cele mai importante resurse ale unui proiect viu: capacitatea de a se adapta fără să-și piardă sufletul. Mi-am dorit ca, dincolo de constrângerile formatului online, să păstrăm cât mai mult din spiritul PDI: dialogul real, dinamica întrebărilor, memoria evenimentului, apropierea de participanți, chiar și un anumit tip de căldură, atât cât era posibil. Faptul că ediția aceea a putut deveni un model și că a adus un plus școlii medicale de dermatologie a fost, pentru mine, nu doar o satisfacție profesională, ci și o confirmare că atunci când ceva este clădit cu adevăr, găsește resurse să treacă și prin încercări.
– Dacă ați privi acum, retrospectiv, spre toate cele cincisprezece ediții, ce vedeți mai întâi?
Văd oameni. Înainte de orice, oameni. Văd chipuri, voci, emoții, începuturi, căutări, generozitate, încredere. Văd și oboseala, și încercările, și momentele în care standardul a trebuit apărat cu fermitate. Dar, dincolo de toate, văd o construcție care a rămas vie pentru că a fost clădită cu sens.
Văd familia mea, care a stat aproape. Văd colegii care au crezut. Văd lectorii care au venit nu doar cu expertiză, ci și cu eleganță morală. Văd studenții care au prins rădăcini și aripi. Văd pacienții care, indirect, au primit mai mult bine prin această școală care s-a consolidat. Și văd și mâna lui Dumnezeu în toate întâlnirile, în toți oamenii și în toate împrejurările care au făcut posibil acest drum.
Dacă ar fi să spun, la capătul acestor cincisprezece ediții, ce mi-aș dori să rămână, nu aș spune doar prestigiul, deși și el contează. Aș spune spiritul. Acea convingere că excelența științifică și căldura umană nu se exclud, ci se cheamă una pe alta. Că poți construi un reper academic fără să pierzi delicatețea. Că poți rămâne exigent fără să devii arid. Că poți fi credincios lui Dumnezeu fără să slăbești rigoarea cunoașterii. Și, poate mai presus de toate, că adevăratele școli nu se clădesc doar din informație, ci din lumină dusă mai departe, de la om la om, de la inimă la inimă, dintr-o generație în alta.A consemnat Maura ANGHEL
Sursa: https://ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/scoala-nascuta-din-tiinta-i-lumina–217595188.html