Activitatea bancară și profesia de bancher – și de finanțist în general – deși vitale pentru funcționarea și dezvoltarea oricărei economii și presupunând competență și spirit deopotrivă înclinat spre prudență și economisire, precum și spre asumarea de riscuri controlate, au fost adesea disprețuite și chiar hulite de-a lungul istoriei.
Iar de multe ori, aversiunea față de bancheri s-a asociat strâns cu antisemitismul. La început, în legătură cu interdicția creștină canonică a dobânzii din perioada medievală, care a făcut ca mulți dintre bancheri să fie
, transmițându-și businessul în familie, prin moștenire, din generație în generație.
Vedem această dublă fobie expusă arhetipal în piesa de teatru Neguțătorul din Veneția a lui William Shakespeare. Personajul Shylock, evreul cămătar, devine ținta unei logici imposibile: dacă cere returnarea unui împrumut, e monstru. Dacă nu-l cere, e fraier. Dacă are succes, e acuzat că uneltește. Dacă dă faliment, i se spune că și-a meritat soarta.
Pentru Hitler și mulți adepți ai săi, bancherii evrei se făceau vinovați, printre altele, de semnarea armistițiului din 1918 și de întemeierea Republicii de la Weimar, prin „lăcomia” cu care urmăriseră restituirea creditelor acordate statului german.
Dar tocmai pentru că erau buni, evreii bancheri au devenit vinovații de serviciu. Shakespeare a intuit această dihotomie morală și a transpus-o într-o piesă care rămâne relevantă și astăzi. Una despre bani, putere, identitate și prejudecăți.
Teoriile antisemite ale conspirației s-au perpetuat în timp, din păcate. Și în ziua de astăzi vedem și auzim, pe rețelele de socializare și aiurea, tirade pline de ură despre cum lumea este condusă din umbră de o „Marea Finanță Internațională”, care n-ar fi altceva decât o „Cabală” a bancherilor evrei.
Însă cea mai bună și eficientă armă împotriva diabolizării nu este hagiografia, ci adevărul, cu toate nuanțele, complexitățile, îndoielile, luminile și umbrele lui.
Este ceea ce face lucrarea Regii banilor. Povestea epică a imigranților evrei care au transformat Wall Street și au modelat America modernă a lui Daniel Schulman, apărută în original în 2023, la Knopf. Traducerea românească a lui Dan Bălănescu a apărut anul trecut la editura Publica.
Amprenta marilor bancheri europeni, în special a familiei Rothschild, a fost esențială în formarea sistemului financiar modern care avea să se extindă și în America. Rothschild nu este o „cabală”, ci o rețea familială și comercială care a deschis calea pentru alte familii evreiești în lumea finanțelor globale.
Legătura dintre Rothschild și Wall Street este, de fapt, un testament al modului în care capitalul și experiența s-au transmis peste Ocean, în condiții noi, construind o nouă economie.
Având la bază o documentare monumentală, extrem de diversă, Schulman spune povestea evreilor originari din Germania care au emigrat în Statele Unite în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, punând bazele sistemului financiar american.
Povestea începe departe de bursa newyorkeză. În sate din Germania, cu băieți evrei care vând textile, nasturi, umbrele. Cu familii care, excluse din bresle și universități, găsesc în comerț singura cale de mobilitate socială.
Cu un context în care creștinii nu aveau voie să dea bani cu dobândă – dar evreii da, și chiar erau împinși spre asta. Așa ajungi, într-un secol, de la mic negustor la Wall Street.
Cartea nu ocolește nimic. Nici momentele jenante, nici pe cele de glorie. Apoi vine boom-ul. Imigranții evrei din Germania încep să-și dea mâna cu industria. Să susțină companii precum General Motors, Macy’s, Sears.
Nu doar Lehman și Goldman Sachs, ci și Seligman, Kuhn Loeb sau Lazard. Mulți sunt azi uitați. Nemeritat.
De pildă, Jacob Schiff, liderul Kuhn Loeb, a finanțat masiv calea ferată americană, dar și statul nipon în războiul ruso-japonez din 1904-1905 și a fost unul dintre cei mai activi filantropi din istoria Statelor Unite. A sprijinit spitale, școli, biblioteci, universități. A ajutat imigrația evreilor est-europeni persecutați. A fost, totodată, un rival discret, dar influent, al mult mai notoriului J.P. Morgan.
Iar Paul Warburg, un finanțist dintr-o dinastie de bancheri cu rădăcini inclusiv în Veneția lui Shylock, e unul dintre creatorii sistemului de bănci centrale al Statelor Unite – Federal Reserve.
Dar ce făceau acei bancheri, de fapt? Exact ce făcea și J.P. Morgan. Sau E.H. Harriman. Ori alți magnați „neevrei”, precum „Comandantul” Vanderbilt.
Diferența? Numele. Originea. Prejudecata.
Un contrapunct dur vine din partea lui Henry Ford, omul care a revoluționat industria auto și a făcut automobilul accesibil maselor. Ford, pe lângă geniul său antreprenorial, a fost un antisemit notoriu, cunoscut pentru răspândirea teoriilor conspirației, inclusiv în faimoasa sa publicație The Dearborn Independent.
În timp ce bancherii evrei lucrau pentru consolidarea sistemului financiar și sprijinirea comunităților lor, Ford răspândea ură și legitima prejudecăți periculoase.
Această antiteză între Henry Ford și fondatorii Wall Street-ului evidențiază complexitatea poveștii: în timp ce unii construiau, alții sădeau discordie și frică.
Pe de altă parte, o perspectivă clasică ce s-a răsfrânt și asupra capitalismului american a fost oferită de sociologul german Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului. El susține că protestantismul, în special calvinismul, a fost terenul fertil pentru spiritul capitalist datorită înclinației sale spre raționalism economic și valorizarea muncii și economisirii ca har divin.
Munca protestantă este descrisă ca motorul acumulării de capital, iar bogăția ca o responsabilitate față de comunitate.
Dar când privim în profunzime, mai ales în contextul imigranților evrei care au făcut saltul spre Wall Street, se întrevede o realitate mai nuanțată. Migrația masivă, împreună cu un capital acumulat și o rețea solidă de sprijin cultural și educațional, au oferit o bază mult mai puternică pentru ascensiunea lor economică decât simpla etică a muncii.
Capitalul lor a fost adesea „motorul invizibil” al dezvoltării industriei și finanțelor americane, iar educația riguroasă le-a asigurat menținerea unui avantaj în competiția din lumea afacerilor.
Această distincție subtilă indică faptul că spiritul capitalist protestant, oricât de important, nu poate fi considerat singurul factor determinant al succesului economic al Americii. Capitalul, educația și rețeaua socială evreiască au jucat un rol vital, poate chiar decisiv.
În mod ironic, obsesia românească pentru țapi ispășitori găsește o oglindă în scrierile lui Caragiale, care ironizează fix această tendință, prin cuvintele puse în gura lui Cațavencu, progresistul proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților:
„În Iaşi, de exemplu – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!… Şi cu toate acestea toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri!…”
Ceea ce merită subliniat este că pentru evrei nu banii în sine sunt ceea ce contează, ci avantajul comparativ, care e menținut printr-un grad înalt de educație.
Laureatul Nobel pentru literatură Saul Bellow – coleg la Universitatea din Chicago cu economistul Milton Friedman, și el distins cu premiul în memoria lui Alfred Nobel – confirmă teza educațională. Scrie că evreii sunt un popor de dascăli: „Timp de milenii, evreii au învățat pe alții și au învățat de la ei. Fără învățătură, evreismul este o imposibilitate.”.
Dincolo de cifre și tranzacții, Bellow oferă în ultimul său roman, Ravelstein, o imagine profundă a identității evreiești americane. Prin portretul lui Allan Bloom – profesorul de filosofie care a diagnosticat criza spiritului american, văzută în prăbușirea idealurilor educaționale și culturale – Bellow arată cum spiritul evreiesc a fost mereu o forță culturală vitală: izvor de gândire critică, umor, inteligență și reflecție asupra condiției umane.
Evreii din America nu sunt doar „bancheri” sau „conspiraționiști”, ci și creatori de artă, filosofi și cetățeni implicați într-o istorie mai amplă.
Un alt simbol al acestei elite culturale, cu rădăcini adânci în istorie și tradiție, este portretul femeii de aur Adele Bloch-Bauer, pictat de Gustav Klimt în Viena. Această lucrare – o capodoperă Art Nouveau – nu e doar o imagine a frumuseții și bogăției, ci și un testament al influenței culturale pe care evreii o aveau în Europa la începutul secolului XX.
Adele Bloch-Bauer era o mecena a artei și o figură centrală a vieții intelectuale vieneze, iar tabloul lui Klimt reflectă complexitatea și strălucirea unei epoci, dar și fragilitatea unei lumi pe cale să se schimbe radical. Încarnarea acestei femei, aurul ce-i învelea chipul, oglindește atât prosperitatea, cât și tensiunile unei comunități care urma să fie pusă la încercare în deceniile ce au urmat.
Într-un alt registru, dar la fel de emblematic, Leonard Cohen întruchipează dimensiunea spirituală și artistică a acestei tradiții. Poet, compozitor și interpret, Cohen a fost un mesager al melancoliei și al transcendenței, un artist care a știut să îmbine sacrul cu profanul, introspecția cu revolta, erosul cu rugăciunea. Crescut într-o familie evreiască din Montreal, format în yeshiva și influențat de misticismul cabalistic, Cohen a transformat experiența evreiască într-un univers liric accesibil tuturor. Vocea sa gravă, aproape rabinică, și versurile sale pline de aluzii biblice, filosofie și ironie reiau, într-o cheie modernă, acel filon de gândire critică și sensibilitate profundă despre care scria Saul Bellow. Așa cum chipul lui Adele Bloch-Bauer strălucește dincolo de pânză, cântecele lui Cohen – Suzanne, Hallelujah, Who by Fire – păstrează ecoul unei lumi care a învățat, chiar și în cele mai întunecate vremuri, că arta și memoria sunt forme de supraviețuire.
„Umbrele” nu sunt ignorate din carte. De exemplu, se povestește cum familia Lehman, emigrată din Germania în statul american Alabama în prima parte a secolului al XIX-lea, a ajuns să „se obișnuiască” cu sclavia încă practicată în sudul Statelor Unite. În cele din urmă, pe la 1850, frații Lehman cumpăraseră cel puțin 7 sclavi. Unii erau folosiți la munci domestice, în timp ce alții ajutau business-ul familiei.
De asemenea, în privința identității evreiești, unii membri ai elitei financiare au fost mai apropiați de sionism, în timp ce alții și-au concentrat eforturile pe îmbunătățirea condițiilor evreilor din diaspora.
Regii banilor e importantă nu doar pentru ce spune, ci și pentru cum o face. Cu stil, dar fără emfază. Cu detalii, dar fără pedanterie. Cu o viziune lucidă asupra modului în care familii de imigranți au ridicat nu doar bănci, ci o întreagă cultură financiară. O cultură care a transformat America din debitor în creditor. Din piață agrară în putere industrială.
Nimic din toate acestea nu are nevoie de conspirații, precum cele de pe TikTok, potrivit cărora Lehman n-a dat faliment din lăcomie și subestimarea riscului, ci pentru că n-a fost suficient de „evreu” în ochii conspirației.
Faptele imigranților evrei care au transformat Wall Street și America au nevoie doar de o trecere în revistă atentă și lucidă. Adevărul nu urlă, nu face scandal și nu se viralizează, dar este acolo, în paginile scrise bine, cu mintea limpede și mâna sigură.
Ca în cartea asta.
Sursa: https://jurnalul.ro/editorial/regi-bani-imigranti-evrei-wall-street-america-1004957.html