Luni, 30 martie, la Centrul Cultural Pitești au foste acordate premiile pentru câștigătorii Concursului Național de poezie de dragoste Leoaica tânără, iubirea, ediția a XXVI-a, organizat de revista Cafeneaua literară și Centrul Cultural Pitești.
Premiul I: ȘERBAN CODRIN DENK, Slobozia.
Premiul al II-lea: GELA ENEA, Craiova.
Premiul al III-lea: ANA VĂCĂRAȘU, Pașcani.
Mențiune I: EMILIA AMARIEI, Idicel, Mureș.
Mențiune II: PETRUȚA NIȚĂ BOCU, orașul Ianca, Brăila.
Juriul, format din scriitorii Virgil Diaconu, președinte și director al revistei Cafeneaua literară, Liliana Rus și Lucian Costache-Babcinschi, membri și redactori ai revistei, au ales dintre cei 140 de participanți la concurs, cinci poeți câștigători. Premiile au constat în diplome și bani. Redăm mai jos câteva dintre poeziile premiate.
ȘERBAN CODRIN DENK
Baladă despre o veche dragoste omenească
În lumea asta pentru răi
Nu moare nimeni de mai bine;
Mă istoveşti, povară şi cercei,
Splendoarea mea fără ruşine,
Printre golani şi lacomi şi clănţăi
Sunt pomul înflorit cum se cuvine:
Iubeţ şi crai a straşnice femei.
Cele suav de sfinte la mişei
Nu le zvârli, să-ţi intre-n tărtăcuţă:
În noaptea asta, noapte cu temei;
Nu-o să rămân, frumoaso, de căruţă,
Tu marea mea, nebuna mea, ehei!
Cine e om să-şi ia drăguţă,
Iubeţ şi crai a straşnice femei.
Să nu te laşi la derbedei
Să te cuprindă strâns, cu vicleşug;
Vreau, ca Iisus în iesle la iudei,
Din ţâţa ta prea trupeşă să sug:
Mai albă decât alba peste văi,
Cu hoţii în prieteşug,
Iubeţ şi crai la straşnice femei.
Ah, lume, lume, spaimă şi gunoi,
Călăi de bronz, de marmoră călăi,
Să-îngenunchem la Domnul pentru noi,
Iubeţi şi crai a straşnice femei.
Nu am nicio fotografie cu tata
ce bine ne-ar fi stat împreună.
aș fi lăsat să treacă de la mine –
m-aș fi aplecat puțin
cât să părem la fel de înalți,
tata, cu bunăvoința lui firească
mi-ar fi dat să trag dintr-un kent
ca să ies în poză matură.
după divorțul alor mei
ne-am așezat la mese diferite
așteptând porția noastră de viață
din mâinile aceleiași afurisite de chelnerițe.
ea întârzia, mereu întârzia, dintr-odată
boxele au slobozit Je suis malade
Lara Fabian / ori Dalida în versiunea
Vivre n’importe qui,
vocea vibra peste foamea din noi, o acoperea
aș fi vrut să se apropie mama,
tata s-o danseze puțin
îi și vedeam cum alunecă unul spre altul…
de la masa lui, tata nu privea decât farfuria adâncă,
pesemne zeama lungă și acră a despărțirii îi sta în gât,
altceva n-a vrut să mai încerce; spunea că
orice supă reîncălzită e bună s-o arunci la câini,
i-am trimis scrisori, fotografii
în costum de gimnazist, în costum de licean,
în costum de îndrăgostit,
i-am cerut bani de buzunar
nu știu prin ce subterfugii ale vârstei
buzunarul creștea și el odată cu mine.
tata nu s-a plâns niciodată
sau eu mă aflam la celălalt capăt al înțelegerii.
Azi îl însoțesc pe ultimul drum,
mi-apropii buzele de mâinile tatei
ca de niște crucifixe în noaptea Învierii.
vor mai fi ocazii, îi spun
ca și cum el m-ar auzi,
ca și cum nu acesta este finalul.
acasă am găsit o fotografie din ziua nunții lor
scăpată de prăpădul mamei.
am tăiat-o frumos, pe jumătate,
m-am așezat la mijloc între ei
să fac un selfie, dar
ieșeam din cadru — eram prea mare
sau ecranul era prea mic
vor mai fi ocazii, mi-am spus
ANA VĂCĂRAȘU
Mă regăsesc
Mă regăsesc în tine… ca și cum
Din gândul meu ți-ai adăpa trăirea
Când păsările-ți clipe merg pe drum
Și uită că doar zborul li-i menirea…
Mă regăsesc în tine… Tu nu știi
Că inima ți s-a-mpărțit în două,
Pe-o parte, mame-doruri nasc copii,
Pe alta, noi… îi îmbătăm cu rouă.
În tainele care-nfloresc din tine,
Hoțește am pătruns, când ai visat
Că Dumnezeu… de-o aripă te ține,
Până înveți să zbori cu-adevărat.
De-atunci trăiesc în venele-ți mirate
Și-ți bat în piept ca un suspin de dor,
Mi-am alungat dorințele-ntomnate
Și numai tu mai știi de urma lor.
EMILIA AMARIEI
poate așa a fost să fie
să nu trimită nimeni spre mine
până la tine îți sorb fiecare literă
mă întorc în cuibul meu și
nu fac altceva decât să aștept
un alt dezmăț de metafore
când mai curge câte o lacrimă
încerc să mă conving că e bine așa
pentru că uneori
mi-e atât de dor de o îmbrățișare
încât mor în acest gând
ca să nu mă întorc
la vitregiile vieții
da, suntem nebuni pentru lume
niște nebuni expulzați din rai
tu îmi pari coborât de dincolo timp
descifrezi mesaje din lumi paralele
și nu știu – serafim ești, om sau fantasmă
aș rămâne veșnic la picioarele tale
să ascult, să învăț
să mă întorc la Sinele curat
căci prea m-am înăsprit grăind singură
da, ce am spus eu și ce ai spus tu
este al nostru
am vrut să iau tot
dar cuvintele tale nu mi le pot asuma.
am ascultat și acum știu
sunt exact unde trebuie să fiu
dar tot însetată rămân și mă chinui
spune-mi cum să mă vindec?
„Am brațele deschise, doamna mea,
vino aici, în sufletul meu,
rămâi în mine (îmi spui)
„vino să te port în nirvana”.
„Rămân, rămân, rămân!” (îți răspund)
acum te respir, te primesc,
ne putem vorbi
cu gândul, cu liniștea
iată, ni s-au tămăduit aripile.
ne vom găsi în fiecare noapte
în miezul cuvintelor
PETRUȚANIȚĂ – BOCU
Al cincilea element
și trupul tău gol strălucește
sub fulgere cum își ia lumină
de sub mâinile mele;
toate anotimpurile încep
și se termină în tine
ca o primăvară eternă
și toate izvoarele,
din ele se adapă setea lumii,
bea din tine și se privește
în oglinda ta răcoroasă
pe sub pielea ta s-a ascuns vara
cu flăcări care-ți pârjolesc
durerile din vintre,
în timp ce arzi ca o lampă de iad
materia se topește în tine
naște un alt element primordial,
iar corpul ți se curbează;
sub gura mea respiri prin lutul meu
care-și caută libertatea
toamna se adâncește în mine,
apoi se revarsă
ca vinul roșu de împărtășanie,
îl bei picătură cu picătură
de pe coapsele ce mi se odihnesc
peste pieptul tău
de la marginea lumii
ce și-a împletit rădăcinile în noi,
avem un singur trup
pregătiți de o singură moarte
din mâinile tale își uguie zborul
o porumbiță
semn că trebuie să ne pregătim
de iarnă, dar nu putem încă
ploaia nu s-a oprit și pielea ta
strălucește sub fulgere…