Sunt locuri în această țară care nu ar trebui să fie niciodată lăsate pradă uitării. Nu pentru că ar avea o valoare materială ieșită din comun, nu pentru că ar aduce beneficii economice sau ar atrage fluxuri de turiști, ci pentru că, în liniștea lor, adună o memorie colectivă greu de cuantificat. Sunt spațiile în care trecutul nu este doar o lecție abstractă, ci o prezență concretă, aproape apăsătoare, în care fiecare cruce, fiecare inscripție, fiecare simbol vorbește despre oameni reali, despre vieți curmate brutal și despre o datorie morală care nu poate fi prescrisă de timp.
La Ungheni – Bosia există un astfel de loc. Un cimitir militar aflat în câmp, aparent izolat, dar încărcat de o semnificație istorică profundă. Acolo își dorm somnul de veci aproximativ 40 de eroi din Primul Război Mondial, iar alături de ei, într-o tăcută reconciliere a istoriei, se află militari din cel de-al Doilea Război Mondial – o companie românească și una germană. Este un spațiu care, dincolo de granițe și ideologii, vorbește despre sacrificiu, despre suferință și despre absurditatea războiului, dar și despre demnitate și onoare.
Un asemenea loc ar trebui să fie îngrijit exemplar, protejat și pus în valoare ca reper moral și educațional. În realitate însă, imaginea de astăzi este una care provoacă nu doar tristețe, ci și revoltă. Cimitirul pare abandonat, ca și cum ar fi fost părăsit imediat după război. Gardul este rupt, delimitarea spațiului fiind compromisă, ceea ce transmite nu doar neglijență, ci o lipsă evidentă de respect. Drapelul României lipsește, iar acolo unde a existat, a fost lăsat să se degradeze, ca un simbol al unei indiferențe generalizate. Lipsa iluminatului transformă locul, odată cu lăsarea serii, într-un spațiu al uitării complete, în care memoria se stinge odată cu lumina zilei.
Cu atât mai greu de înțeles este această stare de fapt cu cât monumentul a fost inaugurat recent, în anul 2023, într-un cadru festiv, cu toate elementele unui eveniment oficial de amploare. A fost fanfară militară, au fost rostite discursuri despre sacrificiu și patriotism, au fost prezenți reprezentanți ai Bisericii, iar momentul a părut, pentru o clipă, unul al asumării și al respectului. S-a vorbit despre memorie, despre datorie, despre recunoștință. Dar, ca în multe alte situații, cuvintele nu au fost urmate de fapte.
După plecarea oficialităților și după stingerea ecoului fanfarei, locul a rămas în grija nimănui. Ceea ce ar fi trebuit să fie începutul unei responsabilități constante s-a transformat într-un episod izolat, consumat rapid și uitat la fel de repede. Astfel, monumentul a intrat într-un proces accelerat de degradare, nu din cauza timpului, ci din cauza nepăsării.
În contrast cu această lipsă de implicare instituțională, societatea civilă a încercat, în mod repetat, să redea demnitatea acestui spațiu. De trei ori, împreună cu asociații dedicate valorilor naționale, am revenit la Bocear pentru a face lucrări de amenajare peisagistică pe o suprafață de aproximativ 5.000 de metri pătrați. Au fost plantate flori, au fost aduși trandafiri donați de oameni care au înțeles că respectul pentru eroi nu este un gest ocazional, ci o datorie permanentă. S-a muncit voluntar, fără publicitate, fără discursuri, dar cu convingerea că aceste locuri merită mai mult.
Cu toate acestea, fără o implicare constantă din partea autorităților locale, astfel de eforturi rămân fragile și, în cele din urmă, insuficiente. Natura își urmează cursul, iar ceea ce nu este întreținut se degradează inevitabil. Fără un minim de organizare, fără intervenții regulate, fără asumarea unei responsabilități clare, orice inițiativă punctuală este sortită eșecului.
La momentul respectiv, am propus instalarea unor reflectoare solare, o soluție simplă, modernă și eficientă, care ar fi putut schimba radical percepția asupra acestui loc. Iluminatul nu înseamnă doar vizibilitate, ci și prezență, grijă, respect. Ideea a fost discutată, a părut acceptată, dar a rămas, ca multe alte propuneri, la nivelul intenției. Nimic nu s-a concretizat.
Aceeași lipsă de continuitate și de viziune se regăsește și în centrul satului, unde monumentul ridicat în anii ’62–’63, recent renovat prin eforturi locale, se confruntă cu probleme similare. Drapelul este deteriorat, iluminatul lipsește, iar amenajarea din jur este făcută fără coerență, fără o înțelegere reală a valorii simbolice a locului. S-au montat pavele, dar nu s-a creat un spațiu al memoriei. Nu s-a construit o atmosferă care să invite la reculegere, la reflecție, la respect.
Toate aceste aspecte conturează o problemă profundă, care depășește cazul punctual de la Bosia Este vorba despre o formă de patriotism de paradă, în care accentul cade pe momentul festiv, pe imagine, pe aparență, în detrimentul responsabilității reale și continue. Este un patriotism care se consumă rapid, în câteva ore de ceremonie, dar care nu se regăsește în gesturile simple, dar esențiale, de întreținere și respect.
Într-o societate în care discursul despre valori naționale este tot mai prezent, această discrepanță devine din ce în ce mai vizibilă. Se vorbește mult despre eroi, despre sacrificiu, despre identitate, dar aceste concepte rămân, adesea, suspendate în retorică, fără o corespondență în realitatea concretă. Monumentele devin, astfel, simple decoruri, bifate în agenda administrativă, fără a fi integrate într-o viziune coerentă de respect și conservare.
Această stare de fapt transmite un mesaj periculos, mai ales generațiilor tinere. Le arată că memoria poate fi neglijată, că respectul este opțional și că valorile invocate în discursuri nu sunt neapărat reflectate în fapte. În lipsa unor exemple concrete, patriotismul riscă să devină un concept gol, lipsit de credibilitate.
În esență, problema nu este una de resurse, ci una de priorități și de responsabilitate. Întreținerea unui astfel de spațiu nu presupune costuri exorbitante, ci mai degrabă organizare, consecvență și respect. Un gard reparat la timp, un drapel înlocuit când este necesar, un sistem de iluminat funcțional, o minimă îngrijire a spațiului – toate acestea sunt gesturi simple, dar fundamentale.
Absența lor nu poate fi justificată.
În cele din urmă, modul în care ne raportăm la aceste locuri spune mai mult despre noi decât orice discurs oficial. Spune dacă suntem capabili să ne respectăm trecutul, dacă înțelegem valoarea sacrificiului și dacă suntem dispuși să ne asumăm responsabilitatea memoriei colective.
La Unghieni – Bosia, răspunsul, în acest moment, este unul dureros. Nu pentru că nu ar exista oameni care să înțeleagă și să acționeze, ci pentru că instituțiile care ar trebui să asigure continuitatea și coerența acestui efort lipsesc sau rămân indiferente.
Iar această indiferență nu afectează doar un monument.
Afectează însăși ideea de respect.
Afectează memoria.
Și, în cele din urmă, afectează felul în care ne definim ca societate.