Nu e nimic agresiv în această formulare. Este calmă, aproape mângâietoare – aveți dreptate, dar… nu acum. Problema e că, atunci când „nu acum” devine o stare permanentă, poți avea tendința să începi să trăiești într-un fel de suspendare a realității, într-un loc unde lucrurile sunt recunoscute, dar niciodată rezolvate, unde adevărul e acceptat teoretic dar amânat la nesfârșit în a fi pus în practică.
Dacă nu mă înșel, există și un termen consacrat pentru situații de acest gen: disonanță cognitivă. Crezi simultan două lucruri care se bat cap în cap și te porți ca și cum nu s-ar bate. De exemplu, Republica Moldova spune – răspicat și repetat – că vrea în Uniunea Europeană. Și așa și este, fără nici cea mai mică îndoială. În același timp, însă, în piețele liniștite ale câtorva orașe de peste Prut, tovarășul Lenin stă în continuare pe soclu și scrutează, cu o expresie de bronz, înspre viitorul european. Nu pare deranjat. Și nici trecătorii care se nimeresc prin preajmă nu par foarte deranjați.
Am câțiva prieteni dragi la Chișinău – oameni cu suflet mare – care, acum câțiva ani, și-au propus un gest simbolic: relocarea statuilor sovietice din spațiul public. Lenin, Marx, Kotovski și tot neamul lor de bronz urmau să fie mutați din piețe. Își propuseseră acest lucru nu pentru a șterge istoria, ci pentru a-i găsi locul potrivit – un muzeu, un spațiu dedicat memoriei, unde trecutul să poată fi privit în față, nu ignorat undeva la colțul străzii.
„Nu-i momentul acum”, li s-a spus. Urmează alegeri, referendum, prezidențiale. Nu trebuie antagonizat electoratul. Nu trebuie create tensiuni inutile. Și, pentru că prietenii despre care vorbim aici sunt niște oameni rezonabili, ei au înțeles, au înghițit în sec și au amânat.
Referendumul pentru Integrare Europeană a venit între timp, iar societatea a spus majoritar „da” pentru mersul înainte, spre Uniunea Europeană, iar prietenii mei s-au gândit că, în sfârșit, au argumentul perfect: acum este momentul. S-au apucat de treabă, au gândit scenarii, au pregătit detalii, au imaginat chiar un moment simbolic, transmis live, în care aceste relicve ale unei ideologii străine și malefice ar fi fost scoase din centrul vieții publice și duse, cu grijă, undeva unde să-și găsească sensul. Și de unde să nu mai revină niciodată.
„Stați puțin”, li s-a spus din nou, cu aceeași blândețe. „Poate nu e momentul acum.”
De data aceasta, argumentul nu mai era electoral, ci juridic. Monumentele sunt protejate de lege – nu pentru că au reprezentat o anume ideologie, ci pentru simplul fapt că ele sunt înregistrate ca patrimoniu. Dacă te atingi de ele, riști dosar penal, amenzi serioase, muncă în folosul comunității. Orice funcționar zelos o știa, mai puțin prietenii mei: istoria poate fi discutată, dar bronzul nu poate fi zgâriat.
„Dar nu vrem să le aruncăm în aer, Doamne Ferește, ci doar să le mutăm”, au spus prietenii mei. „Să le scoatem din piață și să le ducem într-un loc dedicat doar lor, să le contextualizăm.” – „Nu-i momentul acum. Procedurile sunt complicate. Trebuie declasate. Trebuie aprobări. Nu există încă un cadru clar.”
Și, între timp, tovarășii Lenin rămân neclintiți și așteaptă. Răbdători, cum știu ei cel mai bine.
Situația nu e unică – alte state post-sovietice au trecut prin dileme similare, unele alegând soluții radicale, altele mai lente. Republica Moldova a ales, până acum, varianta cea mai domoală cu putință: să înțeleagă problema, să o discute, să o accepte și să o amâne. E ca și cum ai pleca dintr-o casă veche, dar ai lăsa mobila cea mai voluminoasă exact în mijlocul sufrageriei, spunând că o vei muta mai târziu, când va veni momentul potrivit. Numai că, între timp, continui să te împiedici de ea.
Când amâni suficient de mult o decizie, începi să te identifici cu amânarea însăși. Iar asta te duce, pas cu pas, într-o situație ciudată, unde vrei sincer să mergi înainte, dar îți păstrezi cu grijă trecutul fix în mijlocul drumului, ca să nu deranjezi pe nimeni.
Să ne imaginăm, de exemplu, că peste câțiva ani se va face – în sfârșit! – Unirea și, undeva la Anenii Noi, în fața Casei de Cultură, o delegație oficială depune flori cu solemnitatea cuvenită momentului istoric. Doamna Țoiu, ministru de externe, pășește ceremonios spre un soclu, cu garoafele roșii în mână, și acolo, privind-o de sus cu expresia lui de bronz înnegrit de decenii, o așteaptă tovarășul Lenin. Același. Neclintit. Curățat de găinaț cu furtunul și dat cu șampon cu peria, lucind, pregătit pentru o ocazie ca aceasta, atât de specială. Cineva, undeva în spate, șoptește protocolar: „Aici se depun florile, doamna ministru.” Și ea le depune. Ce altceva să facă? Nu-i momentul să pună întrebări.
Și totuși, poate că momentul pregătit de prietenii mei chiar începe să se apropie. Zilele acestea Republica Moldova a decis să părăsească oficial Comunitatea Statelor Independente – un spațiu care, dincolo de formulele diplomatice, a funcționat multă vreme ca o formă de continuitate a trecutului sovietic. Ani la rând s-a invocat aceeași prudență, același „mai vedem”, același „nu acum”. Și totuși, la un moment dat, cineva a hotărât că deciziile nu mai pot fi amânate și lucrurile s-au mișcat, până la urmă, în direcția firească a așteptărilor majorității societății.
Ceva similar poate să se contureze și în privința statuilor sovietice. Pe 27 martie, în ziua când se împlineau 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România, o masă rotundă organizată la Chișinău de Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” a adoptat o declarație publică prin care istoricii cer autorităților – Președintelui Maia Sandu, Șefului Parlamentului, Igor Grosu, Premierului Alexandru Munteanu și ministrului Culturii, Cristian Jardan – să ia măsuri concrete pentru eliminarea monumentelor sovietice din spațiul public, pe care le consideră instrumente de propagandă ale unui regim totalitar, incompatibile cu aspirațiile europene ale Republicii Moldova. Semnatarii mai adaugă, deloc în treacăt, că alocarea de bani publici pentru întreținerea acestor monumente este pur și simplu de neacceptat.
Este, dacă vreți, exact ce cereau și prietenii mei – aceeași argumentație, aceleași cereri, același bronz în mijlocul aceleiași piețe. Numai că, de data aceasta, apelul vine dinspre o instituție, cu semnături, cu destinatari clari și cu o urgență asumată, nemaifiind doar un vis entuziast îngropat într-o cafenea. Iar dacă ieșirea din CSI a demonstrat ceva, e că lucrurile se pot mișca atunci când cineva obosește să aștepte momentul potrivit și decide, pur și simplu, să-l creeze.
Poate că nimeni nu va mai spune „nu-i momentul acum”. Pentru că, în sfârșit, va fi.
Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/nu-i-momentul-acum–1848430.html