Dimineața începe devreme și parcă niciodată cu adevărat. Oamenii ies din case cu privirea deja ocupată, cu telefonul în mână, cu lista zilei atârnată de umeri ca o greutate invizibilă. Aleargă spre școli, birouri, spitale, magazine, ședințe, deadline-uri, facturi, griji. Nu mai merg aproape nimeni liniștit. Toți par împinși de ceva ce nu se vede, dar care apasă. Ca și cum viața însăși ar fi devenit o cursă cu obstacole, iar oprirea, o formă de vinovăție.
A existat, nu demult, o altă așezare a lumii. Nu ideală, nu lipsită de lipsuri sau dureri, dar mai lentă, mai respirabilă. Liniștea nu era un lux și nici un obiectiv de wellness. Era parte din viață. Stătea în după-amiezile lungi, în mesele fără grabă, în drumurile făcute fără presiunea ceasului, în serile în care oamenii mai aveau răgaz să stea unii cu alții fără să se simtă inutili. Timpul nu era atunci dușmanul nostru cel mai discret.
Astăzi, liniștea a devenit aproape suspectă. Cine nu răspunde imediat la telefon ori la cerințe pare absent. Cine nu produce continuu pare rămas în urmă. Cine nu se agită, nu se vinde, nu se afirmă, riscă să fie scos din joc. În această civilizație a vitezei, omul nu mai este încurajat să fie, ci să performeze. Să dovedească. Să țină pasul. Să nu cadă. Să nu piardă.
Aici începe și eroziunea. Nu doar în trup, ci în suflet. Frica a devenit una dintre marile atmosfere ale timpului nostru. Frica de a nu reuși, de a nu avea suficient, de a nu conta, de a nu fi ales, de a nu fi destul. Ea nu apare mereu spectaculos. De cele mai multe ori, lucrează tăcut, în fundal, și schimbă oamenii din interior. Îi face mai grăbiți, mai iritați, mai reci, mai puțin disponibili pentru blândețe. Nu neapărat mai răi, ci mai obosiți sufletește.
Graba face și ea ravagii tăcute. Erodează relațiile, pentru că nu mai avem timp real unii pentru alții. Lovește în copii, care cresc într-o atmosferă tensionată, de performanță și comparație. Îi izolează pe vârstnici, rămași într-o lume care nu mai are răbdare cu fragilitatea. Până și bucuriile au devenit scurte, fragmentate, aproape administrate pe fugă.
Privită antropologic, marea schimbare a ultimelor decenii nu este doar tehnologică sau economică. Este o schimbare de ritm interior. Omul a fost smuls dintr-o viață în care sufletul mai avea loc și aruncat într-o succesiune de urgențe. Trăim mai conectați ca oricând și, poate, mai puțin așezați în noi înșine.
Oamenii care aleargă cu vântul nu sunt neapărat cei ambițioși. Sunt, de multe ori, cei speriați. Cei care încearcă să nu rămână în urmă într-o lume care nu mai știe să aștepte. Iar poate cea mai mare formă de rezistență, astăzi, nu este să alergi mai tare, ci să nu lași graba și frica să-ți șteargă omenia.
Maura ANGHEL
Sursa: https://ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/oamenii-care-alearga-cu-vantul–217594908.html