Reprezentativa Federaţiei Române de Rugby a pierdut duminică de la ora 17 şi a treia oară la rând respectiv chiar a patra oară în cele 5 meciuri oficiale jucate în 2026 la nivelul secund european din umbra Turneului celor 6 Naţiuni, aliniind tot 6 naturalizaţi în XV-le „Stejari” şi-n întâlnirea din Spania a învinselor de săptămâna trecută, când şase erau titularizaţi de francezul Gerard în eşecul 53-30 cu Georgia, numărul 8 Immelman lăsând însă încă din minutul 17 în patrusprezece naţionala aducând a selecţionată divizionară „conglomerat”, eliminat cu „roşu”.
Inferioritate numerică generată de căpitanul străin al băimărenilor care a contat decisiv în răsturnarea balanţei la Madrid, de la 3-11 la pauză pentru „Stejari” inclusiv dintr-un prim eseu al jocului înscris în doar 14, la 29-23 pentru ibericii abia coborâţi două trepte în clasamentul mondial IRB, de pe 15 pe 17 şi totuşi cu 4 poziţii deasupra României, depăşiţi ierarhic nu doar de SUA dar şi de vecinii portughezi care-i învingeau săptămâna trecută în disputa peninsulară directă.
Iar apropo de International Rugby Board, poate se sesizează forul mondial în privinţa subitei practici „ultimul răcnet” a F.R. Rugby de a-şi transforma selecţionata naţională reprezentativă într-un soi de trupă divizionară de club după modelul importatoarelor dinOvalia carpatină, noua abordare fiind implementată brusc după eşecul categoric de la Iaşi în faţa Portugaliei galopante şi înaintea „dublei” externe din martie în Georgia şi Spania.
Gruzinii detaşându-se şi la 30 de puncte de „noii tricolori” cu naturalizări şi pe bancă deşi Georgia se baza pe 23 de sportivi proprii pur sânge.
Iarfiind vădit mai ponderată în a recurge la utilizarea unor rugbişti formaţi de alte şcoli decât cea proprie, începând spre exemplu cu pilierul Hugo Pirlet, Álvaro Garcia, Jon Zabala; naturalizatul Matthew Foulds, Ignacio Pineiro; Álex Saleta, Matheo Triki; Rapha Nieto // Estanislao Bay, Lucien Richardis; Alejandro Laforga; Alvar Gimeno, Iñaki Mateu, Martiniano Cian şi fundaşul naturalizat John Wessel Bell, iar rezerve fiindu-le Santiago Ovejero, Luca Tabarot, Joel Merkler, Imanol Urraza, Vicente Boronat, Kerman Aurrekoetxea, Pau Aira şi Alberto Carmona.
Atât Georgia cât şi Spania, dar, între paranteze fie spus, şi Portugalia, având abordări normale, naturale şi fireşti, bazate pe sportivi autohtoni ca rod al creşterii organice a rugby-ului intern, pe cândFederaţia Română de Rugby s-a dedat atât în numele României cât şi al onorabilului sport în XV nu doar intern dar şi internaţional la o practică măcar discutabilă şi controversată dacă nu de-a dreptul lipsită de orice etică a spiritului sportiv raportat sferei inter-ţări.
Şi-a se vedea demnitatea mult mai restrânsului rugby galez, dintr-o regiune britanică deţinând o populaţie mai mică decât cea a Bucureştiului, în a încheia „în picioare” deşi cu lingura de lemn după 4 eşecuri actuala ediţie 2026 a elitei europene a Turneului celor 6 Naţiuni, insularii semnând abia întâiul lor succes chiar la căderea cortinei şi bineînţeles bazându-se strict pe „forţe proprii”, 31-17 cu Italia.
Suficient totuşi pentru a-i egala la numărul minim de victorii pe „verişorii mai mari” englezi, penultimii, învinşi fiind şi de Franţa cu 48-46 peste Canalul Mânecii, ceea ce a asigurat „Cocoşului Galic” şi câştigarea ediţiei din acest an, cu 21 de puncte faţă de cele 19 ale Irlandei tot din 4 victorii după 43-21 la Dublin cu Scoţia, a treia cu 16 puncte, urmată de Italia cu 9 din doar două reuşite şi 3 insuccese.
Naţionale luminate care se axează şi firesc pe proprii rugbişti, fără a-şi însuşi roadele transpiraţiei efortului de formare aplicat de alte şcoli străine, notă a spiritului integru al decidenţilor deţinători ai altor valori reper şi existenţiale decât în fruntea FRR.
Politizată nu doar prin prezenţa „veşnicului” şef federal Petrache ci parcă şi pe firul roşu şi scurt dinspre „stăpânire”, dând verde şi prin rugby-ul arenei sportive „tricolore” aclimatizării naţiunii latine omogen românească ideii de „naturalizări” în masă după canoanele globalismului progresist.
Practic, se comite un sacrilegiu deşănţat şi-n forţă prin deturnarea unui simbol al românismului, rugby-ul său intern cu portdrapelul „Stejari”, în rolul unui vehicul utilitar ca mânuşă perfectă pentru scopurile nu şi-n continuare ascunse ale globaliştilor „fără frontiere şi ţară” de-a familiariza prin intermediul „naturalizărilor” din sport o naţiune covârşitor majoritară de sorginte autohtonă.
Încât selecţionerul francez Gerard – căpătând prin prisma opţiunilor pentru ultimele două XV de start alura unui misionar făcându-şi fără crâcnire datoria mercenarului la ordine în sensul implementării unui proiect pilot cu naţionala „Stejari” expusă experimental infuziei de naturalizaţi, a menţinut tot două cincimi din titulari, precum peste Marea Neagră, dintre tinerii crescuţi de şcoli rugbistice străine, 6 din 15, dar în plus şi alţi trei între cele opt rezerve.
Trioul bucureştean Dinamo, Rapid, CSA devenind „rezervor” furnizor al străinilor nu doar „încetăţeniţi” ci şi direct titularizaţi pentru România drept măsură a neglijării crase de către FRR a creşterii propriilor tineri, roş-albii şi giuleştenii cu câte 2 recruţi fiecare în XV-le duminical: Savin (CS Rapid), Buruiană (Albi), Gajion (Mont de Marsan); Logan Weidner (Rapid), Mahu (Massy); Matthew Tweddle (Rapid), căpitanul Boboc (CSA); Nicolaas Immelman (CSM Ştiinţa Baia Mare) // Conache (CSA),Plai (SCM USV Timişoara) , Maftei (Rapid), Fonovai Tangimana (Dinamo), Dylan Schwartz (Dinamo), Damian Bonaparte (CSA); Nicolas Onuţu (Annonay).
Pe lângă Butnariu, Iancu şi Neculau dintre rezervele „Stejarilor” în Spania de la SCM USV Timişoara mai figurând şi Iliesa Tiqe, nu doar unicul rugbist format de alte şcoli Iulian Hartig (CS Dinamo), 18. pe bancă la start, ci şi Jondre Williams (Dinamo) respectiv Hinckley Vaovasa, încât un singur alt club intern a fost reprezentat de un sportiv autohton, Dinamo prin Hartig, pe când Creţu a fost convocat de la Dax.
Iar dacă Franţa s-a lăsat dusă din plin de valul metisizării şi secularizării, importând de exemplu şi alţi sportivi latini dar din plin în atâtea discipline fii şi fiice de imigranţi la prima ori a doua generaţie din foste colonii, se pare că alesul David Gerard este agentul ideal pentru deromânizarea unui simbol al arenei autohtone – „Stejari”, sub cea mai inocentă mască a întăririi reprezentativei FRR.
Întărire prin furtul trudei altora drept sacrilegiu în numele unei întregi naţiuni fără voce şi a unui sport românesc care nu şi-ar fi perceput rugby-ul intern drept falangă a globalismului aruncând în forţă ancora pe Dâmboviţa.
Şi-o mai fi oare vreo federaţie naţională în rugby-ul mondial confundându-şi reprezentativa de seniori cu o trupă de club? Tratând-o astfel nu ca pe un bun simbolic al unei întregi naţiuni – nu doar rugbistice, ci pe post de spărgător de gheaţă în sportul în XV inter-ţări al globalismului artificial forţat.
Nefiind chiar nimic „tricolor” în finalizarea din minutul 32 cu eseul primei părţi a partidei, la scorul de 0-3, centrul Schwartz din tabăra dinamoviştilor lansând aripa Bonaparte din cea a militarilor iar conexiunea francez-german-unională la Bucureşti frecându-şi palmele de satisfacţie la avansurile metisizării României pe uşa dosnică a sportului, bun aparat de climatizare sub masca şi mai bunelor intenţii.
Şi să nu fi intervenit oboseala celor deja peste 20 de minute în inferioritate numerică, „noii tricolori” în 14 nici n-ar fi încasat vreun punct până la pauză în duelul de consolare de la Madrid, abia în minutul 39 primele trei, aşadar strict dintr-o penalitate: 3-11.
Spania „citind” România lui Gerard în pauza sfetnic bun şi replicând în 15 cu trei eseuri în nici 25 de minute, prin care nu doar a întors scorul dar a şi luat avans, înscriindu-le în minutele 42, 55 şi 65 pe rând din mâna aripii închise, din linia a III-a respectiv cu numărul 8, cu tot cu transformări pentru 24-17.
Fără ca „Stejari” să mai fi marcat vreun eseu în partea a doua a întâlnirii de consolare a învinselor Portugaliei şi Georgiei, doar cedând avansul de la 3-14 şi replicând spre final din alte lovituri de pedeapsă.
Completate de-ul chiar final în jumătatea de teren a „roşilor”, însă fără ca eseul lui Bonaparte din prima parte să-şi găsească vreun corespondent în cea de-a doua.
Tot3-1 la eseuri pentru „roşii” Spaniei într-un duel recalibrat prin titularizările de către Gerard la „Stejari” a naturalizaţilor importaţi în ultimii ani de cluburi ale străveziei Ligi Naţionale a României într-un campionat vădit devalorizat şi secătuit de competitivi tineri autohtoni ca victime ale climatului decăzut în care au fost formaţi.
Şi-i de-ajuns a găsi cât de-o echipă de rugby, vreo 15 plus 8 rezerve, între importaţi de cluburi româneşti între timp naturalizaţi pentru naţională care să nu clipească de două ori şi să-şi uite propria ţară în favoarea unui paşaport unional, iar astfel să închidă federalul Petrache barajul dunărean al criticilor pe bună dreptate ale iubitorilor jocului după crahul de la Iaşi cu Portugalia.
Şi „magia” e tot ocultism pur din arsenalul globaliştilor progresişti puşi pe metamorfozarea din rădăcini şi pe orice căi a Europei, desăvârşită deja în părţile-i mai predispuse la aşa ceva din apus şi pe cale de cucerire şi pe flancul mai stoic estic, că-s globaliştii comunişti ai stângii radicale ori zionişti ai dreptei la fel de extreme, iar o baghetă „magică” de import flutură politicianist în sport Petrache, pură politică a sportului transfrontalier, transformând hocus-pocus în martie 2026 un simbol autohton – „Stejari”, într-o multinaţională într-atât de mult pe placul stăpânirii social-democrat-liberalo-unional-sabotoare cu inserţii maghiare şi ale „minorităţilor”.
Care „stăpânire” şi agenţii săi în rugby-ul intern internaţionalizat Alin şi David ar trebui a lua măsuri în lumina depăşirii „multinaţionalei” cu 40% naturalizaţi şi de către Spania aproape pur sânge, nu doar de către Portugalia aproape pur sânge.
Rugby iberic ca şipe scena internaţională pe când România răpunea Franţa în Hexagon, dar Portugalia şi Spania bătând acum din nou pe rând „Stejarii” cu tot cu 9 naturalizaţi în efectiv din cei 23, dar şi cu selecţioner străin, francez.
Sau cât de multă energie cinetică e nevoit a genera politicianistul sportului Petrache din bagheta „magică” pentru a face uitată România rugbistică declasată de propria-i administrare catastrofală printr-o însuşire de personal străin şcolit onest de alţii.
O ruşine naţională nu doar pentruOvalia carpatină şi sportul intern, parcă extirpate de coloană vertebrală prin asocierea cu asemenea practici lipsite de identitate şi apartenenţă, de integritate şi demnitate, dar şi pentru o întreagă naţiune bineînţeles ignorată în absolut în asemenea speţe la cheremul unor interesaţi, implicit fără pic de voce.
I s-a luat piuitul iar zgomotul absurd îl produce fix gălăgiosul cerc restrâns dar zelos al agenţilor interni ai globalizări, mai mult decât idioţi utili cauzei transfrontaliere, de-a dreptul cozi de topor.
Tulburând somnul veşnic al înaintaşilor acestui frumos joc de import în ţara noastră, „Stejari” de odinioară răsucindu-se fără doar şi poate în mormânt.
La suprafaţă ordinul gradului de posedare făcându-se din plin resimţit şi prin intermediul aparent inocent al baghetei „magice” din proximitatea balonului oval.
Sacrilegiul la adresa sa fiind comis cu ramificaţii externe din capitala unui pseudo stat eşuat bananier şi deturnat ca vehicul pur utilitar în arsenalul transfrontalierilor, nici măcar forul rugbistic internaţional neavând antidotul în sportul în XV pentru placarea… implacabilei şarje a globalismului insinuat în tulpina „Stejari”.
Doar cu numele românesc, de-acum ireversibil hibridizat. Sau dovada că românii nu doar şi-au distrus rugby-ul, dar au şi cedat pe mai nimic încă un simbol identitar al apartenenţei naţiei pe meleaguri carpatine.