ÎnEpistola către Romani , Sfântul Apostol Pavel spune: „Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! ”. Este o interdicție la prima vederelipsită de conținut. Adică, nu enumeră ce este interzis să poftești. Legea ia forma unei interdicții, dar nu privește niciun obiect anume sau, mai precis, rămâne un spațiu gol, astfel încât toate obiectele care ajung să ocupe acest loc sunt semnul unei alte realități, de care este posibil nici să nu știm. Ea nu interzice, deci, o faptă concretă, nu spune „să nu poftești la femeia altuia” ca în Decalog, sau „să nu poftești la bunurile sau statutul altuia!”, ci interzice o tensiune interioară concretizată sub forma dorinței. În acest caz, dorința de a avea ceva ce aparține altuia sau ceea ce nu ai avut niciodată, dar alții au avut din plin. De aceea, textul pare la început „fără conținut”: nu are un obiect concret. Acest „gol” semantic este, însă, intenționat, el se referă la mecanismul însuși al dorinței. Porunca atinge un nivel mai profund decât moralitatea: ea vorbește despre structura interioară a sufletului uman, despre raportul nostru cu lipsa, cu comparația și cu posesiunea. Interdicția nu condamnă dorința în sine, pentru că dorința este motorul vieții, al creșterii și al devenirii, cidorința orientată greșit , dorința care se hrănește din comparație, din invidie, din frustrare, ciudă sau rivalitate, aspect pe care îl observa și teologul și psihanalistul Jean-Daniel Causse într-un articol dinRevue de Sciences Religieuses Psihologic vorbind, „a pofti” în acest context nu înseamnă, credem noi, simpla atracție față de un obiect sau o persoană, ci a dori ceea ce este al altuia, sau poate face altul, sau este altul, adică a-ți construi identitatea prin raportare la posesiunile, calitățile sau norocul celuilalt. Potrivite sau nu pentru tine, asta e o altă problemă.
Antropologul francez Rene Girard, care a dezbătut pe îndelete psihologia dorinței, numește acest lucru „dorință mimetică ”, dorința care nu pornește din interior, ci este imitată: „Trebuie să am și eu ce are celălalt”. Nu vrem ceva pentru că acel „ceva” are valoare în sine, ci pentru că altcineva îl dorește sau deja îl are. E o diferență.
La acest nivel, încercăm să definim ce reprezintă din punct de vedere psihologic,de care spune Sfântul Apostol Pavel. În structura ei profundă, legea nu derivă din morală și nu se reduce la un set de interdicții; ea funcționează ca un dispozitiv intern ce introduce o limită constitutivă în viața psihică. Această limită împiedică iluzia unei identități complete și autosuficiente, rupând aspirația spre o unitate totală cu sinele, aspirație care, din perspectivă psihanalitică, aparține mereu registrului fanteziei. „Legea” este echivalentă cu ceea ce psihanaliza numeșteinstanța simbolică , aproximativ echivalentul Supra-eului freudian, introduce o regulă, dar stabilește limitele ființei, epentru psihic. Sfântul Apostol Pavel spune că legea „trezește păcatul” (Romani 7). Psihologic, aceasta poate fi citită astfel: când apare regula, apare și dorința de a o încălca. Interiorizarea normei produce conflict între impuls și interdicție –dinamică identică cu cea descrisă de Freud:dorință, interdicție, vină . Legea spune, de fapt: nu vei avea totul, nu vei ști totul, nu vei putea totul, fiindcă eu nu îți permit. Cu alte cuvinte, ea marchează, la prima vedere, limitele ființei umane. A nu putea obține tot ce dorești înseamnă să recunoști că nu ești autosuficientcă nu ești propriul tău temei absolut, ci că existența ta poartă în sine lipsuri. Aceste lipsuri nu sunt neapărat un defect, ci condiția umanității: lipsa te face să cauți, să te dezvolți, să te raportezi la ceva dincolo de tine, fie el Dumnezeu, lege morală, societate sau alt ideal personal.
În această perspectivă, legea se identifică cu etica psihanalizei. La Lacan, regula centrală este: „nu renunța la dorința ta”. Asta nu înseamnă să-ți satisfaci impulsurile pe loc, ci să rămâi fidel dorinței profunde care te definește ca ființă incompletă, aflată mereu în căutare. Legea nu acționează doar ca o interdicție din exterior, ci funcționează în interiorul nostru: ea structurează dorința, îi dă direcție și sens. Prin limite, legea nu doar oprește, ci și formează subiectul. Ea ne arată că nu putem avea totul și tocmai această limită ne face oameni, ne dă relație cu sensul, cu idealurile și cu transcendența. Ceea ce tradiția paulină formulează teologic, „legea dezvăluie păcatul”, psihologia poate traduce într-o observație despre dinamica fundamentală a psihicului: acolo unde se stabilește o limită, se trezește dorința; acolo unde apare interdicția, subiectul se confruntă pentru prima dată cu sine însuși. Cum să reacționeze în astfel de situații? Fără limite, nu există conflict interior, iar fără conflict nu există devenire. Legea nu reduce libertatea, ci o face posibilă. Mai întâi prin a delimita un cadru, apoi prin a trezi în individ capacitatea de a alege: să respecte, să depășească, să negocieze sau să transforme ceea ce îi este impus. Libertatea începe abia acolo unde apare prima interdicție.
Să ne imaginăm un adolescent căruia părinții îi stabilesc o oră de întoarcere acasă: ora zece. Înainte ca regula să fie formulată, ora la care ar fi revenit acasă nu era o problemă existențială. Dorința nu era tensionată, limita nu era conștientă. Însă odată ce regula devine explicită, „trebuie să vii acasă până la ora zece, altfel nu își mai deschidem ușa” se naște în adolescent o agitație specifică: „Dar de ce să vin la zece? Ce se întâmplă dacă vin mai târziu? Mă vor lăsa să dorm în stradă? Cine sunt eu dacă doar mă supun?” Nu obiectul în sine, să ajungă la ora zece acasă, este motorul dorinței, ci simpla existență a interdicției, „trebuie să vii până la ora zece, nu mai târziu”. În acest sens, legea impusă de părinți nu este o barieră arbitrară, ci o oglindă: ea îi arată adolescentului nu doar ce nu poate face, ci și ceea ce dorește cu adevărat, suportând consecințele. Adică, să încalce legea pentru a vedea cine este el în raport cu interdicția sau nu.
Astfel, am spune, interdicția nu distruge subiectul, dacă sosește acasă la ora zece și douăzeci de minute, ci îi structurează dorința. Dincolo de frustrarea inițială, adolescentul câștigă o primă experiență a interiorității: își simte dorința, își recunoaște limitele, se confruntă cu autoritatea și începe să-și definească identitatea.Fac asta pentru că vreau, întârzii ca să nu mă supun, vreau să văd ce consecințe sunt dacă o voi face și dacă voi face față lor. În fața legii părinților, el nu rămâne pasiv, se descoperă pe sine într-o poziție activă, fie ca cel care respectă, fie ca cel care încalcă, fie ca cel care negociază. Fiecare opțiune creează o formă de sine. Chiar un caracter.
Din această perspectivă, legea este o condiție a subiectivării. Ea îi refuză individului platitudinea și îl obligă să intre într-un raport cu alteritatea, fie părintele, societatea, simbolicul sau, în viziunea paulină, însuși Dumnezeu. În lipsa acestei limitări, individul rămâne expus haosului intern și sentimentului de gol. Legea introduce realitatea în spațiul psihicului: nu pot tot, nu sunt tot, nu sunt centrul universului. Totuși, cine sunt? Așadar, din perspectivă psihologică, legea delimitează, revelează și organizează. Prin contactul cu limitarea, subiectul dobândește capacitatea de a dori, prin confruntarea cu frustrarea, învață să aleagă, prin recunoașterea lipsurilor, devine capabil să se constituie ca ființă umană în adevăratul sens al cuvântului.
Adică, fără limită, nu există interioritate morală și nici, am putea spune, conștiință de sine. Psihologia modernă spune același lucru în termenii săi: acolo unde se stabilește o limită, se trezește dorința; acolo unde apare interdicția, subiectul se revelează pe sine ca inițiator al unei tensiuni interne între ceea ce vrea și ceea ce poate. Sfântul Apostol Pavel formulează acest paradox atunci când afirmă că: „Păcatul a luat prilejul prin poruncă și a stârnit în mine tot felul de pofte.”(Romani 7:8) . Cu alte cuvinte: fără lege, dorința rămâne latentă, legea o face vizibilă. În cazul adolescentului, obiectul dorinței nu e să nu întârzie, ci transgresiunea posibilă, fantezia libertății absolute. Aici se vede fin observația paulină: legea nu creează răul, ci îl dezvăluie, îl face conștient. Fără lege, dorința nu ar fi resimțită, iar subiectul nu ar avea acces la propria adâncime psihică. Nu s-ar cunoaște pe sine.
Când stabilim reguli, instituții, valori, o facem instinctiv ținând cont, conștient sau nu, de principiile fundamentale ale existenței: supraviețuire, echilibru, cooperare, evoluție. Dacă am ignora complet aceste legi ale vieții, sistemele și valorile noastre s-ar prăbuși. Practic, ele nu ar exista. Faptul că ele continuă să funcționeze, chiar imperfect, este dovada că ascultăm, într-un fel, vocea naturii, și, am putea spune, în limbaj paulin, ecoul Legii originare care structurează existența umană. Pavel descrie funcția pedagogică a Legii pentru comunitate astfel: „Legea ne-a fost un îndrumător către Hristos.”(Galateni 3:24) La nivel psihologic, putem spune similar: legea ne îndrumă spre maturitate, ne întemeiază ca ființe responsabile. În absența Legii, fie interioare, fie sociale, nu găsim libertate, ci regresie: impulsivitate, haos, pierderea formei interioare, așa cum am spus-o deja. Acolo unde nu există limită, există destrămare, acolo unde este limită, acolo se naște omul în complexitatea lui. Acolo unde există lege, poate apărea libertatea de gândire.
Privind cu atenție, constatăm că această logică a legii, ca limită fertilă, ca structură a dorinței, se repetă în întreaga existență. Aceleași tipare apar în relațiile noastre, în profesie, în emoții și chiar în dinamica naturii. Viața ne vorbește prin repetiție: ne pune în față aceleași situații, aceleași obstacole, până când învățăm lecția pe care o evităm, până când descoperim ce dorință autentică ne animă și ce limite trebuie să respectăm pentru a o păstra vie. Aceste repetiții sunt legea tainică a vieții: ritmuri, cicluri, limite care ne formează și ne transformă. A trăi nu înseamnă doar a reacționa la ceea ce ni se întâmplă, ci a intra într-un dialog cu aceste legi nescrise. Practic, în viață facem un pact cu ele. Pentru a le percepe, este necesară conștiința: observarea atentă, amintirea experiențelor, reflecția asupra propriilor trăiri și asupra istoriilor celor din jur. Fără această atenție interioară, existența pare fragmentată și haotică. Astfel se conturează o etică a maturizării: a locui între dorință și lege, între aspirație și limită, între repetiția vieții și libertatea pe care o câștigăm prin înțelegere. În acest spațiu se naște sensul.
Această logică a limitelor care formează dorința nu rămâne doar în spațiul teoriei. Oriunde privim, observăm faptul că nu trăim în afara acestor structuri, ci prin ele. Iar atunci când le ignorăm, viața ni le reamintește prin experiențe dureroase sau repetitive. De exemplu, în planul relațiilor. Se întâmplă adesea să auzim: un soț își părăsește soția, o soție își părăsește soțul, sau apare o criză între parteneri. Fiecare trăiește momentul ca și cum ar fi unic, ca și cum povestea sa ar depăși orice altă experiență umană. Durerea e autentică și profundă, iar în mijlocul suferinței e firească senzația că nimeni nu a mai simțit vreodată exact același lucru. Dar, dacă privim mai adânc, descoperim că nu este nimic nou sub soare. Modelele se repetă: nevoie de iubire, frică de abandon, dorință de libertate, aceeași rană a neînțelegerii. În spatele fiecărei povești personale se află structuri universale, legi universale. Aceste situații ne pun față în față cu faptul că nu putem avea totul, că relația nu poate împlini toate lipsurile, că celălalt nu poate deveni soluția absolută pentru tot ce dorim. Atunci când începem să recunoaștem aceste tipare, drama personală nu este negată, dar capătă sens. Criza devine nu doar suferință, ci posibilitate: momentul în care începem să înțelegem legea dorinței și legea limitelor, locul unde se naște maturitatea interioară. Nu există creștere fără confruntare, fără pierdere, fără limită sau legi nici măcar în relațiile de cuplu.
Din această perspectivă, vedem că legea nu dispare, ci ea capătă sens. Înțelegem că durerea personală face parte dintr-o poveste colectivă, că și alții au mers pe același drum și au găsit lumină la capătul lui. Mulți oameni visează la o existență perfectă, guvernată doar de dorințele lor de multe ori nerealiste. Dar oricât de clar ne-am imagina planurile, ele nu pot prinde contur dacă nu ținem cont deondițiile reale ale vieții, de ritmul ei, de limitele ei, de echilibrul subtil dintre cauză și efect. De legile vieții. Când refuzi să te adaptezi, viața te va învăța oricum să o faci. Nu pentru a te pedepsi, ci pentru a te aduce înapoi în aliniere cu legile ei fundamentale. Ele sunt aceleași de mii de ani: legi ale transformării, ale echilibrului, ale începutului și sfârșitului, ale cauzei și efectului. Le poți ignora pentru o vreme, dar nu le poți ocoli.
Împăcarea cu legile vieții este primul pas spre libertate interioară. Când accepți că nu tu conduci marea, ci doar barca, capeți curajul și înțelepciunea de a naviga mai bine. În loc să te lupți cu valurile, înveți să le folosești ca să înaintezi. Aceeași idee se găsește în stoicism, filosofia practică a Antichității, pentru care libertatea adevărată începe în momentul în care recunoști că nu poți controla totul. Stoicii afirmau limpede: nu evenimentele exterioare ne tulbură, ci modul în care le interpretăm. Așa cum spune Epictet: „Nu lucrurile în sine ne tulbură, ci opiniile noastre despre ele.” Astfel, pierderea unui loc de muncă, de pildă, nu devine o tragedie inevitabilă, ci o situație care capătă sens în funcție de felul în care o privim: ca pe un capăt de drum sau ca pe o ocazie de creștere. Acceptând legile vieții, ne eliberăm de iluzia controlului total și dobândim luciditatea de a acționa în acord cu realitatea noastră interioară. Pentru că, repet, prin acceptare, avem parte de libertate de gândire.
Dacă stoicii vorbesc despre libertate ca rezultat al acordului cu ordinea lumii, cu legile ei, perspectiva paulină adâncește și complică această temă prin explorarea structurii interioare a omului. Privită psihologic, Legea despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel dezvăluie o realitate fundamentală: dorința și interdicția sunt inseparabile. Oriunde există regulă, apare și impulsul de a o încălca; acolo unde este limită, se naște dorința de a o depăși. Din acest unghi, ceea ce Pavel numește „păcat” poate fi înțeles psihologic ca dinamica pulsiunilor, forța inconștientă care ne împinge spre o imposibilă completitudine. Psihologia nu folosește limbajul teologic al păcatului, ci pe cel al lipsei constitutive și al conflictului intern. A recunoaște Legea înseamnă, în acest sens, a recunoaște că omul nu se ajunge pe sine, că nu deține controlul total asupra propriilor impulsuri și nu se poate susține psihic fără o instanță a alterității, un principiu care îl limitează, îl ghidează și, paradoxal, îl face să devină cu adevărat subiect.
În timp ce stoicismul invită la acceptarea ordinii lumii pentru a găsi pacea, viziunea paulină, în lectura ei psihologică, arată că adevărata maturizare trece prin asumarea unei limite interioare: omul nu este autosuficient, iar libertatea începe acolo unde încetează fantezia omnipotenței. Rămâne la atitudinea fiecăruia dintre noi să alegem calea prin care dorim să ajungem acolo, în interioritatea ființei, pentru a desface lanțurile cunoașterii noastre. Prin pactul cu legile universale sau prin încălcarea lor. Omul are, după cum știm, liberul arbitru.
Cristina Danilov este psiholog și scriitor
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/intre-lege-si-dorinta–1809753.html