– Ați construit manifestarea în jurul unei nevoi. Care a fost?
Nevoia de a ieși din granițe înguste. Medicina modernă nu îți mai permite să gândești pacientul în compartimente închise. Un om nu vine la medic doar cu o boală strict delimitată, ci cu un întreg context biologic și uman. În dermatologie, acest lucru este cu atât mai vizibil, pentru că pielea vorbește adesea despre mult mai mult decât o afecțiune locală: despre dezechilibre interne, despre boli asociate, despre suferințe care cer o privire largă.
De aici a pornit totul. Din convingerea că specialitățile trebuie să intre într-o relație reală de dialog și că medicul nu poate rămâne izolat în mica sa arie de siguranță. Interdisciplinaritatea a fost punctul de plecare, răspunsul firesc la felul în care arată medicina adevărată și care a consolidat proiectul încă de la început.
– Ați avut, de la prima ediție, sentimentul că porniți ceva care va dura? Mai degrabă am avut sentimentul unei chemări foarte clare, nu al unei garanții. Când începi un astfel de proiect, nu ai niciodată certitudini depline. Ai doar o idee puternică, o credință în rostul ei și disponibilitatea de a munci enorm pentru a-i da formă. Îmi amintesc emoția începutului din 2012, de la Biblioteca Centrală Universitară. Era entuziasm, dar și o mare responsabilitate. Nu știam exact cum va crește, însă simțeam că merită făcut. Uneori, un proiect își arată adevărata natură nu la început, ci după câțiva ani, când vezi dacă are puterea să adune oameni, să creeze continuitate, să reziste, să formeze, să rămână relevant. PDI a avut această putere. Și cred că a avut-o tocmai pentru că nu s-a născut din ambiție exterioară, ci dintr-o nevoie interioară reală.
– Există o diferență între ceea ce vede publicul și ceea ce trăiește omul care duce un asemenea proiect în spate? Foarte mare. Din afară se vede rezultatul: o ediție bine articulată, invitați importanți, recunoaștere, continuitate, poate chiar o anumită strălucire. Dinăuntru însă, lucrurile arată altfel. Acolo există muncă multă, reluată, discretă, uneori epuizantă. Există tensiunea responsabilității, grija de a nu coborî standardul, atenția pentru detalii, toate acele lucruri care nu se văd, dar care țin o construcție în picioare.
În timp, am înțeles că ceea ce durează se clădește întotdeauna cu efort nevăzut. Cu răbdare, cu disciplină, cu renunțări, cu fidelitate față de un sens. Există și un preț personal pe care îl plătești pentru continuitate: timp pe care îl iei din viața ta, din odihnă, din tihna familiei, din lucrurile simple. Dar când simți că ceea ce faci are rost, nu mai privești aceste sacrificii ca pe o pierdere, ci ca pe o parte firească a drumului.
– Spuneți adesea că medicina nu trebuie să-și piardă omenia. Ce anume vă temeți că se poate pierde? Se poate pierde căldura. Se poate pierde contactul viu cu omul din fața ta și se poate instala foarte ușor iluzia că a fi profesionist înseamnă a fi rece, controlat, impecabil și distant. Eu nu cred asta. Cred că medicina devine mai săracă atunci când uită că, înainte de a fi purtătorul unui diagnostic, pacientul este un om vulnerabil, speriat, uneori singur. Uneori, două propoziții foarte simple pot face enorm: să îi redea cuiva liniștea, să îi oprească puțin frica, să îi dea sentimentul că nu este abandonat. A ști să spui cu adevăr și cu căldură „va fi bine” nu este puțin lucru. Dimpotrivă. Mi se pare unul dintre semnele cele mai fine ale maturității medicale și umane.
– Este acesta și mesajul pe care încercați să-l transmiteți studenților? Da, în mod foarte clar. Studenții și tinerii medici au nevoie, desigur, de informație serioasă, de rigoare, de exigență, de modele de gândire. Dar au nevoie și de o formare lăuntrică. Au nevoie să înțeleagă că medicina este extraordinar de frumoasă, dar nu ușoară. Că este o profesie înaltă, dar foarte solicitantă care presupune sacrificii, însă și o mare noblețe interioară. Eu cred mult în nevoia de a-i încuraja fără a-i amăgi. Să le spui adevărul fără cinism, să îi ajuți să înâeleagă că devin buni doar dacă devin reci. Una dintre cele mai mari bucurii ale mele a fost să văd cum tineri care au intrat la început cu timiditate în proximitatea PDI au crescut, au devenit medici buni, colegi de dialog și, la rândul lor, modele pentru alții. În astfel de momente simți că o parte din munca ta a rodit în oameni.
– În jurul PDI s-a vorbit mult despre atmosferă, dar reputația ei s-a clădit și prin exigență științifică. Cum ați păstrat acest echilibru? Tocmai prin refuzul compromisului. Atmosfera contează, desigur, însă nu poate ține loc de conținut. Dacă nu există rigoare științifică, actualitate reală, selecție atentă a temelor și a lectorilor, deschidere internațională și exigență constantă, nimic nu rezistă cu adevărat în timp. PDI a rămas relevantă pentru că a încercat să nu coboare standardul. Pentru mine, forța unui eveniment academic nu stă doar în numele importante pe care le adună, ci în ceea ce rămâne după el. În felul în care ideile continuă să lucreze în mintea celor prezenți, în modul în care schimbă practica, deschid perspective, formează tineri și pun în mișcare o comunitate profesională. Acesta mi se pare adevăratul criteriu de valoare.
– Cât de mult a contat pentru acest parcurs propria dumneavoastră disciplină de cercetător și profesor universitar? A contat foarte mult, pentru că nu am văzut niciodată cercetarea, publicarea sau dialogul cu marile spații academice ca pe simple elemente de CV. Le-am privit ca pe o datorie față de profesie. Când ai primit șansa de a învăța, de a înțelege, de a cerceta, trebuie să dai mai departe. O carieră universitară nu este o colecție de trofee, ci o formă de responsabilitate. Cred că și din această exigență interioară s-a hrănit, într-o anumită măsură, și PDI. Din convingerea că lucrurile trebuie făcute temeinic și cu sens, nu doar spectaculos.
– Când priviți înapoi, ce anume vă emoționează cel mai mult – prestigiul, continuitatea, oamenii, ideile? Oamenii, fără ezitare, și felul în care au dus mai departe, fiecare în felul său, ceva din această construcție. Văd chipuri, voci, începuturi, momente de entuziasm, de oboseală, de speranță, de solidaritate. Văd colegi care au crezut în acest drum, invitați care au venit cu generozitate, studenți care au crescut frumos, familia care a rămas aproape. Prestigiul este important, desigur. Continuitatea contează enorm, dar ceea ce rămâne cu adevărat este spiritul. Dacă după cincisprezece ediții există mai multă deschidere, mai mult dialog, mai multă exigență și, în același timp, mai multă umanitate, atunci înseamnă că tot acest efort a avut rost.
– Iar dacă ar trebui să lăsați o singură idee ca moștenire a PDI, care ar fi aceea? Că excelența și căldura nu se exclud. Poți construi un reper academic fără să pierzi omenia, poți rămâne exigent fără să devii rece. Poți face știință la nivel înalt și, în același timp, să păstrezi vie relația profund umană cu celălalt. O adevărată școală se clădește nu doar din informație, ci și din ceea ce se transmite nevăzut, de la om la om, dintr-o generație în alta.
Cea de-a XV-a ediție a PDI începe astăzi la Iași, are 8 președinți de onoare și va reuni peste 110 lectori din România și alte 12 țări.