Toate cele ce se întâmplă în lume azi sunt expresia luptei între vechea ordine unipolară decadentă și noua ordine pluricentrică (nu multipolară) emergentă. Până când lupta nu se va tranșa vom trăi într-o dezordine globală.
În cadrul acestei lupte, unul dintre narativele cele mai periculoase este acela că bătălia s-ar da între cei buni și cei răi, între democrație și dictatură, între libertate și opresiune. Acest narativ trebuie combătut.
Manevra înșelătoare are două obiective:i. pe plan intern, la nivel național, să facă popoarele, adică cetățenii de acasă, să susțină războiul și totodată să accepte limitarea drepturilor lor civile;ii. pe plan extern, la nivel internațional, să mobilizeze susținerea statelor terțe pentru (principalii) beligeranți, excluzând posibilitatea neutralității, căci între cel bun și cel rău, între victimă și agresor nu poți fi neutru.
Consecința cea mai gravă a substituirii disputei geostrategice cu o dispută având caracter moral sau ideologic este anihilarea capacității de negociere și compromis: în materie de valori nu se pot face compromisuri; cu atât mai puțin cu cât în lipsa actorilor neutri nu mai există mediatori ai păcii.
Concluzia este că trebuie acționat energic pentru dezideologizarea luptei și, mai exact, pentru înlăturarea mitului confruntării morale. Nu este vorba despre morală, ci despre interese și despre diferența de viziune în conceperea ordinii globale: pe de o parte, fragmentarea securității, centralizarea deciziei sau unilateralismul și asimetria sau inegalitatea puterilor concurente, iar pe de altă parte, indivizibilitatea securității, descentralizarea deciziei sau multilateralismul, simetria sau echilibrul puterilor concurente.
România și toate statele cu caracteristici similare ei, în mod obiectiv, optează pentru a doua variantă; guvernele României care se depărtează de la promovarea ei o fac din rațiuni subiective, respectiv din miopie sau sub presiuni externe cărora sunt incapabile a le face față.
Aceeași ar fi logic să fie opțiunea statelor din Orientul Mijlociu; inclusiv opțiunea Israelului, dacă acesta ar înceta să mai fie un alter ego american în regiune.
MILITARIZAREA PROTECȚIONISMULUI
În mod normal, protecționismul este un instrument cu caracter economic care vizează facilitarea dezvoltării agenților economici născuți și domiciliați pe teritoriul unui anumit stat, precum și fortificarea lor în raporturile concurențiale cu agenții economici din alte state care acționează pe piața mondială. Scopul unui asemenea protecționism nu este, deci, slăbirea altora, ci crearea unor condiții pentru creșterea potențialului alor tăi.
În lipsa altor mijloace de a-și perpetua supremația în lume, și în special în lipsa unei oferte pozitive care să stimuleze acordul comunității internaționale cu privire la menținerea rolului său de jandarm global, respectiv de garant suprem al ordinii mondiale, SUA a transformat protecționismul din instrument economic al politicii interne, în instrument geostrategic care are scopul slăbirii altor actori suverani, ca premisă a prelungirii unei ordini globale unipolare.
Avem de a face astfel cu un „protecționism militarizat” sau cu „militarizarea protecționismului”, care se aplică prin „sancțiuni” economice menite a schimba raporturile de putere la scară globală. Aceste sancțiuni sunt de fapt componente ale unui război economic global care înlocuiește războiul armat clasic, în totalitate ori în complementaritate cu el, în cadrul unui „război absolut” sau „război integral”, căruia cândva i s-a zis „război total”, iar azi i se spune „război hibrid”, intervenind, după caz, premergător acțiunii armate sau simultan cu ea.
Acestei strategii trebuie să i se facă față și i se poate face față numai prin solidaritatea celor vizați de ea, solidaritatea subiecților țintă.
EVOLUȚII STRATEGICE PE PĂMÂNTUL ASIEI ÎN „SECOLUL ASIEI”
În cadrul războiului mondial în desfășurare, care are ca miză viitoarea ordine mondială – una nouă bazată pe principii noi sau una nouă bazată pe principii vechi – principalele bătălii și principalele evoluții au loc azi în Asia sau la porțile Asiei. Acesta este un alt argument pentru a numi actualul secol „Secolul Asiei”.
Fronturile sunt cunoscute: Iran, Irak, Siria, Liban, Yemen, Libia, Sudan, Israel sau, mai exact, Gaza și Cisiordania, dar și Pakistan și India, Thailanda și Cambogia, peninsula Coreea, Marea Chinei de Sud, la care se pot adăuga Armenia și Azerbaidjan (după cum includem Transcaucazia în Europa sau Asia); și nici Afganistanul sau Nepalul nu se simt foarte bine. Nu voi scrie aici despre ele. Am făcut-o cu alte prilejuri.
Evoluțiile în poziționarea strategică și în dinamica raporturilor de putere sunt cele care merită evidențiate cu prioritate, întrucât de consolidarea lor depinde și deznodământul luptelor de pe diferitele fronturi ale războiului mondial în desfășurare, deocamdată cu precădere în formă hibridă.
După părerea mea, cele mai importante evoluții sunt următoarele:
i. Normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golf.
ii. Normalizarea relațiilor dintre China și India.
iii. Pactul de asistență mutuală (defensivă) dintre Arabia Saudită și Pakistan (un stat nuclear).
iv. Acordul privind vânzarea de rachete chinezești către Egipt, fără nicio supraveghere americană, care va echilibra capacitățile aeriene militare (defensive și ofensive) ale Egiptului și Israelului.
v. Afirmarea și consolidarea autonomiei strategice a Turciei, care revine în istorie ca jucător strategic de prim rang în spațiul Orientului musulman, abandonând treptat rolul avanpostului euro-atlantic în Europa de (Sud)Est.
vi. Perspectiva creată de aceste evoluții pentru apariția unei trilaterale stabilizatoare în Orientul Mijlociu (Extins) și Asia Centrală, cu reverberații în Africa de Nord, formată din Iran, Turcia și comunitatea statelor arabe sau cel puțin principalii actori ai acesteia, formând un fel de nucleu arab dur.
vii. Constituirea sau perspectiva constituirii altor patru triunghiuri strategice și anume: Rusia–China–Iran, Rusia–China–India, Turcia–Pakistan–Iran și Rusia–China–Turcia. Remarcabil este faptul că nici unul dintre acestea nu constituie o amenințare la adresa securității celorlalte sau a jucătorilor regionali care nu fac parte din ele. Aceasta le conferă capacitatea de a fi structuri de rezistență distincte ale unei arhitecturi de securitate asiatice unice și coerente, parte a arhitecturii noii ordini globale postamericane.
Probabil că nu suntem cu totul chiar acolo, încă, dar avem deja destule indicii că asemenea obiective pot fi atinse și că depinde de jucătorii asiatici (locali și regionali, cu sau fără anvergură globală) să se ajungă acolo.
TREI OBSERVAȚII ESENȚIALE
Nu voi elabora asupra acestor aspecte, limitându-mă să adaug trei observații care îmi par esențiale.
Cadrul descris anterior este cel care permite dezvoltarea unor structuri emergente ale noii ordini multipolare precum BRICS, OCS, ASEAN, Cooperarea Statelor din Golf și altele asemenea, la care aș îndrăzni să adaug, într-o perspectivă mai mult sau mai puțin optimistă, și Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN).
În cadrul astfel creat sau în curs de dezvoltare, solidaritatea absolută este obligatorie. Orice înțelegeri cu puterile globale defuncte sau decadente din afara Asiei, prin care unii actori regionali să ajungă la compromisuri pe seama intereselor altor actori locali sau regionali, este prohibită. Actorii globali din afara regiunii nu au de oferit decât locuri în remorca războaielor lor regionale concepute exclusiv spre a promova interesele lor locale și globale.
Din perspectiva intereselor naționale asiatice, Rusia nu poate fi lăsată să cadă; adică nu poate fi permisă nici dezmembrarea ei, nici înfrângerea ei strategică.
Din motive similare, nici Iranul nu poate fi lăsat să cadă; adică nu poate fi permisă nici dezmembrarea lui, nici schimbarea de regim prin intervenție externă, nici distrugerea capacităților sale strategice prin acte de agresiune armată.
Tot din aceste motive, Siria nu poate fi lăsată să cadă, adică să fie supusă ocupației străine sau să fie forțată a adopta agende geostrategice neconforme intereselor ei vitale.
Argumentul principal nu este simpatia față de aceste țări sau regimurile lor politice, ci nevoia de a evita noi catastrofe geopolitice cu reverberații planetare.
În atare context apare indispensabilă menținerea parteneriatului strategic dintre Rusia și China, ca și a relațiilor strategice dintre China și India, precum și dintre China și Pakistan, dintre Arabia Saudită și Iran sau dintre Arabia Saudită și Pakistan, oricâte obstacole ar sta în calea lor și oricât de seducătoare ar fi cântecele de sirenă transatlantică menită să le fractureze.
Jucătorii cadrului asiatic descris trebuie să implice în joc Japonia și Coreea de Sud pentru a realiza un pact panasiatic de cooperare și securitate. Japoniei și Coreei de Sud trebuie să li se facă o ofertă de nerefuzat care să le convingă că este mai profitabilă cooperarea cu Asia continentală decât statutul de protectorat al Americii transoceanice.
SUA NU TREBUIE ÎNLĂTURATĂ, CI REEDUCATĂ
Acestea fiind spuse, să adăugăm că SUA nu trebuie lăsată în afara procesului.
Pe de o parte, Președintele Donald Trump, din instinct sau din calcul, face tot ce poate pentru a demola tot ceea ce a mai rămas din ordinea globală americană.
Pe de altă parte, în sistemul global de echilibru al puterilor, lumea are nevoie de SUA, chiar dacă este o superputere decadentă, tot așa cum are nevoie de Rusia. De aceea, politicile puterilor globale asiatice emergente trebuie orientate nu spre excluderea, ci spre integrarea SUA în sistemul viitoarei ordini globale pluricentrice.
Pentru a sili America să se integreze într-o ordine globală postamericană este nevoie de acțiunea concertată a Asiei, Eur-Asiei și Afro-Asiei. Numai o asemenea acțiune poate convinge SUA că ea nu mai este capabilă să impună „pacea prin forță”, fiind obligată să opteze pentru o combinație formată din „pacea prin asociere”, „pacea prin cooperare” și „pacea prin smerenie”.
UE ȘI VIESPARUL UCRAINEAN; SUA ȘI RĂZBOIUL EI PE DOUĂ FRONTURI
Efortul edificării unei ordini pluricentrice postamericane în „Secolul Asiei” reclamă participarea UE, ca actor global soft (promotor al păcii prin… pace și instrumente pașnice, iar nu al „păcii armate” prin instrumente războinice, precum puterile hard), în tandem cu puterile globale soft asiatice emergente (în primul rând China) și în contrapondere cu puterile hard decadente ale Nordului bipolar (SUA și Rusia). Din păcate, prinsă în capcana viesparului ucrainean, Europa politică și-a pierdut relevanța strategică în conceperea și promovarea proiectului lumii de mâine.
Războiul din Ucraina nu este unul local, ci unul cu miză globală. El nu este doar despre teritorii și nici despre democrație, ci unul despre noua ordine globală, în care, cel puțin pentru o vreme, oligarhiile occidentale, ridicate pe ruinele democrației, vor trebui să caute conviețuirea pașnică cu meritocrațiile orientale.
Acest război nu este între Ucraina și Rusia, ci între Rusia și Occidentul Euro-Atlantic. În contextul său, SUA poartă simultan un război cu Rusia, pe care l-a pierdut, și unul cu UE, pe care l-a câștigat. În asemenea condiții America încearcă acum să se retragă unilateral din războiul pierdut cu Rusia, lăsând UE și ceea ce mai rămâne din NATO să achite integral nota de plată a aventurii lor comune ratate.
Europenii (UE și NATO fără SUA) se opun din trei motive și anume:
a) Mediocritatea intelectuală a liderilor europeni și lipsa de viziune strategică care i-a făcut prizonieri ai unor prejudecăți ideologice și ai unei corectitudini politice de care nu mai pot scăpa.
b) Înțelegerea faptului că negocierea păcii între SUA și Rusia include și stabilirea arhitecturii de securitate în Europa de Est, la Marea Neagră și în Caucazul de Sud, regiuni în care erau ei înșiși (Germania, Franța și respectiv Regatul Unit) interesați de pe vremea istoriei lor imperiale. Or, chiar dacă și-au pierdut imperiile, nu și-au pierdut mentalitatea imperială și complexul de superioritate specific acesteia, ei nu pot accepta ca aceasta să se întâmple fără participarea lor, precum și cu foarte probabila ignorare a intereselor lor.
c) Sub pretextul amenințării ruse și pentru purtarea războiului din Ucraina ca formă esențială de apărare împotriva acestei amenințări imaginare, cu încălcarea tratatelor constitutive și depășirea competențelor atribuite instituțiilor europene, hegemonii UE (naționali și comunitari) au îndatorat statele membre la niveluri astronomice pe care nu au cum le acoperi fără a obține reparații de război din partea Rusiei. Or, asemenea reparații sunt imposibil de primit atât timp cât Rusia nu a fost înfrântă pe câmpul de bătălie și ar deveni o parte respectată într-un acord de pace negociat pe picior de egalitate cu SUA.
Tot ceea ce acești europeni pot accepta și își imaginează, probabil, că este maximul pe care îl pot obține, ar fi o remiză sub forma unui „armistițiu etern” prin care Rusia ar păstra integral ceea ce a cucerit prin operațiunea sa militară, fără, însă, ca ei să fie nevoiți a-i recunoaște victoria (fapt echivalent cu recunoașterea înfrângerii lor), a i-o consacra juridicește și a-i oferi garanții de securitate.
UE se află astfel într-un blocaj psihopolitic, ideologic și economic din care nu poate fi scoasă decât prin pierderea evidentă și absolută a războiului în care s-a băgat, fie și inițial împinsă de SUA. Așa cum numai capitularea absolută a Germaniei din 1945 a adus-o în situația de a se mobiliza și a deveni motorul economic al Europei, pentru a promova apoi propria viziune asupra ordinii europene, așa și UE nu se poate vindeca de paralizia politică actuală decât prin aplicarea unei „terapii de șoc”, constând într-un război pierdut la modul absolut sau într-o altă criză de magnitudine similară (economică, socială, militară etc.).
Cu cât mai repede și mai total va pierde acest război, cu atât mai repede va relua drumul către statutul de superputere globală soft, și cu atât mai bine va fi pentru ea și pentru omenire; inclusiv pentru nevoile Asiei și Orientului Mijlociu privind garantarea păcii mondiale printr-un sistem multilateral de echilibru al puterilor.
Pentru a fi adusă acolo va fi necesară acțiunea concertată a tuturor puterilor Sudului global. Ele nu vor urmări astfel castrarea UE, ceea ce ar putea fi eventual pe agenda americană, ci readucerea UE la un angajament global rațional și pozitiv, debarasat de ochelarii corectitudinii politice.