Într-o lume globalizată, bogăţiile circulă în continuu, atât cât o pot face, dar rareori rămân pe un teritoriu precum Guam sau Panama. Din acest punct de vedere, cetăţenii ţărilor cu impozite ridicate nu se pot plânge: bogăţiile lor nu fug definitiv într-o ţară în care impozitele sunt nule. Cum ar putea fi mutată o casă sau o autostradă din România în Insulele Marshall? Or, o casă sau o autostradă reprezintă bogăţie. În schimb, banii nu se pot bucura de un astfel de statut. Faptul că un individ are un cont în Luxemburg nu înseamnă că el şi-a mutat averea acolo. Orice om instruit ştie că a deţine o mie de lei în contul curent sau în depozitul deschis la o bancă nu înseamnă a deţine o avere echivalentă. Contul curent sau depozitul sunt înscrisuri pur contabile, o evidenţă într-un computer, ceea ce nu presupune că în seiful băncii se regăseşte suma respectivă. Conturile sau depozitele deţinute într-un paradis fiscal se află în aceeaşi situaţie. Băncile din Delaware nu sunt depozitare monetare, unde se află cantităţi imense de lichidități, retrase şi ascunse din ţările cu impozite foarte ridicate. Un cont curent sau un depozit bancar arată că banii au trecut pe acolo; dar, pentru că trebuie „să circule”, ei se află acum în altă parte, poate chiar în mâinile celor care detestă regimul fiscal specific paradisului fiscal. De aceea, banii transferaţi spre un paradis fiscal figurează că au trecut pe acolo, dar nu se află efectiv acolo. Este foarte posibil, spre exemplu, ca un individ ce desfăşoară activităţi economice în România să-şi cumpere o casă în Spania, pentru care începe să plătească taxele şi impozitele aferente, folosind un cont deschis într-o bancă ce are sediul în Insula Sfânta Lucia. Cu alte cuvinte, banii lui nu se opresc în respectiva bancă, ci ajung într-o altă ţară. Eipe acolo pentru a se evita plata impozitelor în ţara cu regim fiscal dur, în care au fost „produşi”. Însă, de obicei, banii obţinuţi şi feriţi de prelevări semnificative prin vehiculul paradisului fiscal, banii sunt reinvestiţi în alte ţări sau chiar în ţara în care au fost „produşi”. (Folosim vocabulaîn sensul limbajului profan curent, deşi, în sens strict, astăzi, doar statul, prin instituţia sa specializată numită banca centrală, are dreptul exclusiv, monopolist, de a produce efectiv bani.) Mai corect ar fi să spunem că banii sunt reinvestiţi prin intermediul paradisurilor fiscale, deoarece aici, cu foarte puţine excepţii, nu există oportunităţi prea mari ca ei să fie cheltuiţi efectiv (pe maşini, blănuri, case etc.). Astfel, banii trec printr-un paradis fiscal şi se reîntorc acolo unde au fost „produşi”, de cele mai multe ori, sub formă de noi investiţii, ceea ce înseamnă noi locuri de muncă, noi salarii, mai mari, noi construcţii şi, chiar, noi sume de bani, încasate sub formă de contribuţii sau impozite de către stat, altele decât impozitul pe profit, dividende etc. De fapt, paradisul fiscal este cel mai important vehicul de investiţii la nivel global în zilele noastre. În absenţa unui astfel de mecanism, sumele în cauză, ferite de impozitare prin transferarea lor în aceste teritorii cu un regim fiscal special, ar ajunge în mâinile iresponsabile ale administratorilor sectorului public. Trecând printr-un paradis fiscal, ele se reîntorc oricum în sistemele economice, însă prin mâini private. (Am spus şi repetăm: paradisul fiscal nu este o peşteră unde se ascund bogăţiile planetei.) Ele ajung, printre altele, în posesia celor care lucrează, spre exemplu, într-o firmă multinaţională, a celor care derulează activităţi în relaţia cu multinaţionala care a recurs la „optimizarea fiscală”. Cu alte cuvinte, de ele nu beneficiază doar proprietarii companiilor cu sediul în Cipru sau Bahrein, ci şi cei ce cooperează cu entitatea în cauză. Evident, chiar dacă se „reîntorc” în sistemele economice din care au „plecat”, banii feriţi de impozitare prin vehiculul paradisului fiscal nu mai ajung la aceleaşi persoane la care ar ajunge dacă nu ar „fugi”, o noţiune la fel de confuză precum cea de „fugă a capitalului”, spre teritoriile în care impozitele sunt scăzute sau inexistente. Spre exemplu, nu mai ajung la firmele deţinute de prietenii politicienilor, la categoriile de persoane ce trăiesc din subvenţii guvernamentale etc. Însă, cu siguranţă se întorc la cei ce lucrează cu persoanele şi firmele ce au legături directe şi indirecte cu firma „optimizată” prin intermediul paradisului fiscal. Aşadar, nimeni nu pierde ceva, la nivel global, în urma utilizării acestui mecanism de evitare a plăţii impozitelor, cu excepţia politicienilor şi a celor învăţaţi să trăiască din subvenţii plătite prin intermediul bugetului de stat.
În plus, trebuie să mai reţinem un aspect, care a fost clarificat pe deplin de fondatorul ştiinţei economice, A. Smith: banii nu înseamnă bogăţie. Ei ne ajută să schimbăm bunuri şi servicii, să facem plăţi comode etc., dar nu reprezintă bogăţie în sine. De aceea, chiar dacă paradisul fiscal ar însemna un depozitar monetar, acest lucru nu ar însemna că el ar drena bogăţii din ţara în care acestea au fost create. Un englez care îşi duce banii în Cipru, după ce „i-a produs” în România, nu transferă bogăţie în afara ţarii noastre, deoarece banii sunt bucăţi de hârtie (în cel mai bun caz, ei putând avea o existenţă virtuală, ca bani de cont), fără utilitate intrinsecă, neavând capacitatea de a satisface o nevoie efectivă a oamenilor, alta decât cea de a ajuta la derularea schimburilor. Banii nu satisfac setea, nu astâmpără foamea, nu îţi permit să locuieşti mai comod; în schimb, apa, alimentele şi clădirile, adevăratele forme de bogăţie, pot face toate aceste lucruri. Când un străin transferă o sută de mii de euro într-o bancă din Monaco, el nu mută un apartament din România în principatul monegasc. Chiar dacă ar face-o, presupunând că acest lucru este posibil, nimeni nu ar avea de suferit, deoarece bogăţia aparţine cuiva, ea nu are, în primul rând, valoare pentru societate, pentru ţară, pentru popor. Când un cetăţean englez îşi mută automobilul din România în ţara de origine, el nu diminuează nivelul de bunăstare al românilor, după cum nu-l creşte atunci când îl aduce pe teritoriul ţării noastre. Bogăţia aparţine indivizilor şi este produsă pentru că are valoare pentru indivizi. Un englez nu-şi aduce automobilul în România pentru că acest lucru conferă beneficii poporului român, ci lui însuşi; de aceea, el nu determină scăderea nivelul de trai al naţiei române atunci când decide să-şi repatrieze această formă particulară de bogăţie. Aşadar, chiar dacă paradisul fiscal ar fi un loc de depozitare a bogăţiei efective (case, automobile, alimente etc.), ceea ce în realitate nu se întâmplă decât în mod cu totul excepţional – drept dovadă, o ţară precum Cipru nu a devenit un mare depozit de bogăţii obţinute în afara graniţelor sale –, transferul acesteia, create pe un alt teritoriu, nu ar aduce atingere drepturilor de proprietate ale indivizilor din ţara de origine. În virtutea drepturilor de proprietate, un român nu poate emite pretenţii asupra unui bun aparţinând unui francez pe teritoriul României. De aceea, bunăstarea lui nu are de suferit atunci când francezul decide să-l incendieze, să-l distrugă sau să-l transfere într-o altă ţară. Greşelile de judecată pe care le face, din acest punct de vedere, provin din eroare metodologică de a judeca recurgând la noţiuni extrem de imprecise precum popor, ţară, care nu sunt decât abstractizări foarte discutabile, ce uşurează exprimarea, fără să o facă mai precisă şi fără să ne ferească de erori.
Transferul de obiecte utile dintr-o ţară în alta nu diminuează nivelul de trai al ţării pentru simplul motiv că acesta nu există; există doar nivelul de trai al fiecărui individ; or, acesta nu are de suferit când un cetăţean străin sau chiar unul indigen îşi mută averea în alt loc, spre exemplu, pentru a evita o fiscalitate împovărătoare. Într-adevăr, poate exista situaţia în care un transfer de bogăţie într-un paradis fiscal afectează bunăstarea indivizilor, însă acest lucru se întâmplă fără încălcarea drepturilor de proprietate ale celui ce pretinde că suferă. Să presupunem că un individ obţine bogăţie în România, spre exemplu, un automobil Ferrari. Îl parchează în propria curte, ceea ce bucură privirile vecinului său, mare admirator al mărcii respective, dar aflat în imposibilitatea de a-şi cumpăra un astfel de vehicul. Este clar că vecinul îşi creşte bunăstarea atunci când priveşte automobilul peste gard, aflat în proprietatea altcuiva, după cum este adevărat că bunăstarea lui are de suferit atunci când proprietarul decide să-l mute într-o altă ţară, pentru a evita plata unui impozit anual introdus recent. Însă, în primul caz, al cumpărării, admiratorul îşi creşte bunăstarea fără să suporte costul achiziţiei respectivului bolid; o face prin intermediul unui efect de vecinătate pozitiv. El se bucură de privelişte fără să fi dobândit vreun drept de proprietate asupra automobilului. Acesta aparţine celui care l-a achitat, prin urmare, doar el este îndreptăţit să dispună de utilizarea lui, în conformitate cu propriile interese. Transferul automobilului (formă particulară de bogăţie) reduce bunăstarea vecinului cu un nivel pe care acesta l-a „dobândit” fără sacrificii, ca efect secundar al deciziei proprietarului de drept. Prin urmare, mutarea bolidului nu produce un efect asupra bunăstării poporului, imposibil de definit, ci asupra celui care obţinuse respectivul surplus de bunăstare fără să suporte vreun cost, adică, în mod gratuit. Aşadar, acum, cel ce a câştigat în mod neintenţionat un surplus de bunăstare pierde acum acest surplus, însă nu poate cere în mod legal despăgubiri, deoarece nu deţine un drept de proprietate asupra vehiculului achiziţionat de vecinul său. Pur şi simplu, nu se mai poate bucura gratuit de un beneficiu de care, până acum, se bucura. Astfel, transferul automobilului către alt teritoriu nu reduce în mod arbitrar nivelul de trai al celui ce nu deţinea un Ferrari, dar care se bucura de prezenţa lui în ograda alăturată. (Mai trebuie spus că introducerea impozitului ce determină exilul fiscal al automobilului conduce la o scădere a bunăstării celui ce deţine dreptul de proprietate asupra vehiculului, deoarece îl forţează să-l folosească în alt loc, deci într-un alt fel decât cel luat în calcul în momentul achiziţiei. Este cât se poate de normal să presupunem că gradul lui de bunăstare se reduce, deoarece, dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, el ar fi ales să cumpere automobilul direct în locul, ţara sau teritoriul în care îl transferă acum, având în vedere tendinţa naturală a oamenilor de a-şi „maximiza” gradul de satisfacţie.)
Aşadar, pe ansamblu, paradisul fiscal nu drenează bogăţie; dacă o face, dimensiunea „drenului” este foarte redusă şi, în orice caz, nu se realizează prin transferul de bani, care nu reprezintă bogăţie propriu-zisă. El permite doar funcţionarea unui mecanism care face ca procesul global de alocare a resurselor rare să evite, pe cât posibil, niciodată în totalitate, mecanismele guvernamentale, greoaie, arbitrare în mare măsură, birocratice, stufoase, pline de corupţie şi risipă, cu alte cuvinte, costisitoare, ceea ce reduce eficienţa procesului de transformare a input-urilor în output, reducând, astfel, posibilităţile indivizilor de a-şi ameliora propria condiţie. Cei care consideră, totuşi, că paradisurile fiscale drenează bogăţie, bani ar trebui să se întrebe dacă nu cumva această bogăţie şi aceşti bani se întorc sub formă de investiţii, al căror scop este tocmai acela de a crea bogăţie, de „a produce bani”. Bunul-simţ şi observaţiile la faţa locului ne spun că paradisul fiscal reprezintă un loc de tranzit, un teritoriu pe unde trec, hai să spunem, de dragul mefienţilor, bogăţiile şi banii, pentru a se reîntoarce în afara paradisurilor fiscale. Sperăm să fi demonstrat, astfel, funcţia cea mai importantă pe care o exercită un astfel de regim fiscal.
Un alt subiect legat de cel al paradisului fiscal este secretul bancar. Desigur, prin intermediul sistemelor bancare cu sediul în aceste ţări se pot derula inclusiv operaţiuni la limita legii sau de-a dreptul ilegale. Pot fi „spălaţi” bani, pot fi ascunse sume dobândite prin activităţi ilegale, precum traficul de stupefiante sau de arme, considerate dăunătoare vieţii sociale şi scoase în afara legii. De multe ori, acest lucru se întâmplă sub protecţia secretului bancar. Însă acestea nu pot fi considerate argumente împotriva existenţei paradisurilor fiscale. Dimpotrivă, lumea ar avea de câştigat, pe ansamblu, dacă ar deveni, pe de-a-ntregul, un paradis fiscal, adică un sistem economic caracterizat prin impozite moderate, stabilitate legislativă, birocraţie minimă, un sector guvernamental foarte restrâns, posibilitatea de a înfiinţa companii cu cea mai mare rapiditate şi, nu în ultimul rând, prin discreţia agenţilor guvernamentali în legătură cu afacerile, veniturile şi averea fiecărui individ. Nu paradisurile fiscale au inventat drogurile, armele, pariurile, prostituţia sau evaziunea fiscală. Aceste rele, dacă sunt cu adevărat rele, au existat independent de teritoriile cu regim economic şi fiscal lax. La drept vorbind, evaziunea fiscală este invenţia statului, nu a paradisurilor fiscale. Goana nesfârşită după resurse, impusă de nechibzuinţa şi lăcomia celor care folosesc resursele altora, adică, administratorii statului, violenţa inimaginabilă folosită pentru a stoarce ultima leţcaie din buzunarele contribuabililor, confiscarea proprietăţii, pedeapsa cu închisoarea pe viaţă au condus la încercarea indivizilor de a-şi ascunde avutul şi, astfel, de a-şi proteja proprietăţile dobândite prin eforturi personale. Pentru a-şi asigura propria existenţă şi pentru a-şi ameliora condiţia, fiecare individ se bucură de nişte drepturi „naturale”, care, într-o societate ce se doreşte a fi civilizată, prevalează în faţa dreptului Leviathanului de a recurge la prelevări obligatorii, dincolo de un nivel de bun-simţ. Faptul că oamenii au inventat paradisul fiscal decurge, în mod logic, din străduinţa lor legitimă de a-şi prezerva „proprietatea, libertatea şi viaţa”, după cum bine remarca J. Locke, ce găsea cea mai potrivită asociere pentru a defini condiţiile existenţei civilizate. Din acest punct de vedere, atacurile la adresa secretului bancar devin greu de înţeles.
În primul text al acestei serii, am explicat sumar motivele fundamentale pentru care oamenii îşi acoperă trupul, precizând că acest instinct derivă dintr-un instinct mai important, de fapt, vital pentru supravieţuire, acela de a proteja un domeniu al utilizării exclusive, numit proprietate privată. Dacă indivizii nu s-ar bucura de această posibilitate, dacă nu ar deţine un spaţiu eminamente privat, unde să-şi manifeste suveranitatea, atât timp cât nu încalcă domeniile exclusive ale celorlalţi, supravieţuirea lor ar fi ameninţată. Aceste domenii, care încep cu propriul corp şi includ, de asemenea, obiecte, bunuri, dar şi credinţe, idei, concepţii, conduite, teritorii delimitate spaţial, trebuie protejate pentru a nu fi invadate de cei aflaţi în proximitate. Fără îndoială, cea mai importantă metodă de protecţie o reprezintă utilizarea drepturilor de proprietate, care conferă deţinătorului lor, siguranţa utilizării exclusive a „spaţiului” pomenit. Acest teritoriu, care nu se limitează la aspecte de ordin strict spaţial, conferă titularului posibilitatea deţinerii unui minim de resurse, de orice tip, necesare pentru supravieţuire şi îmbunătăţirea propriei stări. O altă metodă, care nu poate fi separată de cea a recunoaşterii drepturilor personale, exclusive, este discreţia. Deoarece s-au născut în condiţii de raritate a resurselor, indivizii s-au simţit tentaţi să subtilizeze subzistenţele aflate în posesia altora. Pentru a le feri de posibilitatea furtului, pentru a le păstra pe „teritoriul” personal, oamenii au cultivat virtutea păstrării limitei de discreţie, ca metodă de compromis ce permitea fiecăruia să-şi protejeze avutul de ochii invidioşi ai celor din jur. Astfel, păstrarea unui voal deasupra subzistenţelor existente în spaţiul exclusiv al proprietăţii reprezenta şi reprezintă un mijloc eficient de a-ţi păstra bunurile necesare supravieţuirii departe de gura lacomă a celorlalţi. Or, mult-hulitul secret bancar este o extindere a unui principiu fundamental legat de protejarea proprietăţii.
Indivizii umani nu pot exista fără intimitatea asigurată de spaţiul privat, în primul rând, pentru că omul nu se poate reproducere în absenţa intimităţii, adică a spaţiului destinat folosinţei exclusive, actele sexuale derulate în public fiind considerate o perversitate şi fiind interzise prin reguli morale foarte stricte.
Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/despre-impozite-si-alti-demoni-paradisul-fiscal-iii–1821199.html