Cea mai sănătoasă metodă de reducere a deficitului bugetar constă în reducerea cheltuielilor publice, măcar dintr-un singur motiv: apariția și adâncirea lui provine, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, din creșterea excesivă a sumelor cheltuite de guvern. Totuși, sumele utilizate de autoritatea publică reprezintă venituri pentru anumiți beneficiari, încât reducerea sau eliminarea lor înseamnă lucrul de care stângiștii se tem cel mai mult, adică „tăieri”, „austeritate”. Într-un sistem democratic, acest lucru este sinonim cu pierderea de voturi potențiale. În cazul concret al României, țară al cărei guvern folosește peste 90% din resurse pentru salarii și pensii, restrângerea cheltuielilor, în vederea reechilibrării bugetului, ar însemna automat fie disponibilizări în sectorul bugetar, fie scăderea sus-menționatelor venituri, ceea ce conduce, de regulă, la pierderi electorale importante pentru partidul sau coaliția de partide aflat(ă) la putere. Prin urmare, guvernului îi rămân două posibilități: să majoreze taxele și impozitele, altă măsură nepopulară, care poate produce o hemoragie de voturi, sau să apeleze la o măsură mult mai nocivă, dar fără efecte foarte ușor de înțeles de publicul larg, mai precis, inflația.
Deși oamenii obișnuiți cred că inflația constituie o creștere a prețurilor bunurilor și serviciilor achiziționate, în realitate, aceasta este un impozit folosit de guvern pentru a acoperi o parte a deficitului bugetar, atunci când reducerea cheltuielilor publice sau creșterea impozitelor ar putea conduce la pierderi de voturi. Așadar, este o eroare să credem că inflația înseamnă, pur și simplu, o majorare a prețurilor, ca urmare a scumpirii petrolului, a altor materii prime sau a alimentelor, indusă de ani agricoli secetoși etc., așa cum susține propaganda guvernamentală. Inflația reprezintă o politică de impozitare, cu ajutorul căreia deținătorul monopolului asupra producției de bani (statul sau guvernul) încearcă să peticească găurile din bugetul public făcute cu ocazia unor cheltuieli excesive în raport cu încasările sau veniturile, după cum am văzut, taxe și impozite. Aparentul avantaj al acestei metode perfide de finanțare a deficitului bugetar derivă din faptul că partidul sau coaliția majoritară nu se vede nevoit(ă) să o aprobe printr-o dezbatere parlamentară, ceea ce ar conduce la pierdere de popularitate. Nu există contribuabil și votant dispus să accepte o creștere a TVA-ului, a accizelor sau a impozitului pe salarii, deoarece aceasta ar însemna o reducere a puterii de cumpărare. Efectiv, impozitele mai mari lasă mai puțini bani la dispoziția deținătorilor de venituri. Oamenii cumpără mai puțin, devin mai săraci prin creșterea impozitelor. Nivelul lor de trai scade. Or, într-o democrație, modificarea impozitelor se face transparent, cu acordul poporului, prin reprezentanții săi din parlament. Problema esențială constă în faptul că, reducând puterea de cumpărare a contribuabililor, în foarte mare măsură, votanți, măsura creșterii poverii fiscale este nepopulară și utilizată doar în cazuri extreme. În schimb, guvernanții au învățat să folosească inflația, care, nefiind supusă aprobării publice, scapă atenției corpului electoral, utilizatorii ei fiind extrem de dificil de identificat, ceea ce nu presupune o pierdere de voturi, cel puțin pe termen scurt.
Cum se manifestă mecanismul pernicios, pervers al inflației? În principiu, guvernul apelează la el atunci când nu reușește să mai finanțeze ieftin deficitul bugetar, cu alte cuvinte, atunci când potențialii săi creditori nu își mai arată disponibilitatea de a-i acorda împrumuturi din cauza riscului de neplată. Dacă băncile și populația refuză să cumpere obligațiuni guvernamentale, de frica incapacității de plată a debitorului, guvernului nu-i mai rămâne decât să apeleze la tiparniță, aflată în posesia unei instituții aparent independente, dar, în ultimă instanță, una a statului – banca centrală. Așadar, guvernul exercită presiuni asupra consiliului de administrație al acesteia – numit de parlament, pe baza algoritmului politic –, obligând această instituție să facă ceea ce refuză toți ceilalți, bănci private (autohtone sau străine) și populația (sectorul privat), mai precis să cumpere înscrisurile datoriei publice. Practic, banca centrală scoate bani din seifuri și cumpără hârtiile emise de guvern, vândute, de regulă, prin intermediul băncilor comerciale. La capătul acestui proces simplu, guvernul intră în posesia banilor eliberați din cuferele băncii centrale, banca centrală intră în posesia hârtiilor emise de guvern. Are loc o tranzacție hârtie tipărite de guvern contra hârtii tipărite de banca centrală. Cum ne-am putea imagina că la finalul unei tranzacții hârtii contra hârtii poate fi rezolvată o problemă atât de gravă, la rezolvarea căreia populația și ceilalți potențiali împrumutători au refuzat să participe? Cât de simplu ar fi ca toți oamenii să poată tipări hârtii atunci când au probleme economice!
Având în vedere că guvernele se află întotdeauna în situația de deficit bugetar – am arătat într-un articol anterior că, spre exemplu, Statele Unite n-au mai înregistrat un excedent bugetar de un sfert de secol –, există tendința ca volumul înscrisurilor monetare emise de banca centrală pentru a achiziționa obligațiuni guvernamentale să crească, ceea ce înseamnă, de fapt, că există o tendință de creștere a cantității de înscrisuri monetare aruncate în circulație pentru stingerea datoriei publice. Or, această creștere excesivă și constantă a cantității de bani din circulație poartă denumirea de inflație. Cuvântulvine din limba latină ––, având sensul dea umfla, a gonfla . Pe termen lung, creșterea volumului de înscrisuri monetare determină, printr-un proces lent și dezechilibrat, o creștere a prețurilor bunurilor și serviciilor achiziționate de populație și firme. În esență, această creștere depășește, în mod obligatoriu, deși nu în fiecare caz particular, creșterea veniturilor, ceea ce înseamnă, în ultimă instanță, erodarea puterii de cumpărare a deținătorilor de venituri. Or, după cum am văzut, scăderea puterii de cumpărare a veniturilor este o consecință a creșterii impozitelor. Practic, inflația, creșterea excesivă a cantității de însemne monetare, generată, în acest caz, de emisiunea monetară necesară finanțării deficitului bugetar, acționează exact ca o majorare a impozitelor, însă una ascunsă, dificil de sesizat și de înțeles, deoarece ea nu vine în urma unei dezbateri și aprobări parlamentare. Așadar, în cazul inflației, finanțarea deficitului bugetar nu duce automat la pierderea de popularitate a partidului care propune și aprobă în parlament, prin dezbateri publice, reducerea puterii de cumpărare a veniturilor prin intermediul majorării impozitelor. Însă inflația face exact același lucru, într-un mod insidios, pernicios, pervers și evitând mecanismele legitime, transparente ale sistemului democratic. Puterea de cumpărare a omului obișnuit scade în urma creșterii generalizate a prețurilor, la fel ca în cazul unei creșteri a impozitelor, însă, de această dată, fără ca el să știe cine și cum i-a subtilizat-o. Mai mult decât atât, gonflarea masei monetare (inflația) prezintă consecințe mult mai discrete, deși nu mai puțin nocive, decât simpla creștere a prețurilor și, deci, scăderea puterii de cumpărare a veniturilor nominale. Spre exemplu, ea distorsionează funcționarea mecanismului prețurilor relative, singurul instrument decent de alocare a resurselor rare într-o economie complexă. Or, acest lucru înseamnă, pe lângă devalorizarea veniturilor private (salarii și pensii, în primul rând), pierderi de eficiență în alocarea resurselor, adică risipă. Deși pare straniu, pentru sistemul economic pe ansamblu, finanțarea deficitului bugetar prin inflație este mai nocivă decât finanțarea prin creșterea impozitelor, mai ales prin faptul că ea poate fi practicată cu regularitate și nu în mod excepțional, așa cum se întâmplă cu creșterea taxelor și impozitelor. Așadar, o rată de creștere a prețurilor de 10%, așa cum a avut România în anul 2025 și pe care publicul larg o denumește în mod nu foarte inspirat rata inflației, care, în realitate, înseamnă o creștere a masei monetare, arată că, pe lângă celelalte impozite plătite în mod oficial, de exemplu, impozitul pe salarii, TVA etc., fiecare român a plătit în medieun impozit ascuns ,de 10%, al cărui rol a fost acela de acoperi, măcar în parte, un deficit bugetar de miliarde de euro. ()
Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/deficitul-bugetar-iii–1849876.html