Probabil dacă nu pătrundeau în spațiul public atâtea atitudini de șovinism local, nu mă preocupa absolut deloc subiectul numirii suceveanului Ioan Mateiciuc pe postul de manager al Centrului Cultural Botoșani. Nu știu care au fost argumentele, logica și motivația unei asemenea numiri. Ceea ce am aflat însă după o asemenea decizie chiar m-a indignat. Oameni care habar n-au despre subiect s-au ridicat ei la luptă precum nea Guraliuc din Flămânzi în 1907 și au început să dea de pământ cu un om care are un cusur de neiertat: nu e de-al locului. În acest context au fost date la o parte vălurile vremilor relativ recente și au fost scoase pe tarabă alte posturi care, pasămite, au fost ocupate samavolnic de venetici și anume la teatru și la memorial. Eu știam că arta și cultura nu au frontiere și cu atât mai mult nu au haturi (fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri aparținând unor proprietari diferiți dar din același ținut). Credeam că și în Moldova și în Ardeal, și în Muntenia, și la Caransebeș, și la Siret se mestecă aceeași cultură, românească evident, cu trăsăturile specifice zonei. „Suveranismul” acesta de care au dat dovadă, prin poziționările lor, unii botoșăneni mi se pare aiurea-n autobuz, că tramvai, evident, nu mai avem. Sau, ca să fiu și mai direct, mi se pare o dovadă a prostiei sau a unui anume interes. Mai ales că respectivul domn este numit manager pe o durată determinată, două luni mi se pare. Cam asta ar fi cu numirea care a ofuscat pe unii. Problema care ar trebui pusă acum, după comasarea celor două instituții, ar trebui să fie alta întrucât denumirea nouă, și anume „Centrul Cultural Botoșani” implică și spune foarte multe. Nu numai rapsozi, meșteri populari sau datini și obiceiuri. După cum se știe, soarele universului cultural este, fără îndoială, arta. Arta, cu cele șapte raze ale sale și anume: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, literatura, teatrul și dansul, cinematografia. Ar fi de bun augur o nouă abordare, o aplecare constantă și echilibrată a liniei manageriale către toate aceste raze sau ramuri. Dintre toate, vom trece peste două – arhitectura și filmul – întrucât pe meleagurile noastre acestea nu există. Despre film e clar că nu avem ce vorbi iar despre arhitectură, deși în județ activează arhitecți de excepție, haosul din construcții vorbește de la sine. Artele plastice (sculptura, pictura și derivatele lor) sunt pe un teren propice la Botoșani numai că grădina în care acestea înfloresc este mică și nu la vedere. Avem sculptori și pictori extrem de talentați dar stăm prost cu expunerea și promovarea, un muzeu al artelor fiind o necesitate de multă vreme. Plusul consemnat în acest domeniu este intrarea de ceva timp, în circuitul expozițional, a Casei Zamfirescu care, alături de Galeriile Ștefan Luchian formează o platformă artistică pe care multe județe din țară nu o au. Despre muzică, iarăși lucruri bune, orchestra de muzică populară „Rapsozii Botoșanilor”, și Filarmonica „George Enescu” constituind doi piloni culturali extrem de solizi și valoroși. Ca și în cazul artelor plastice, ștacheta este destul de sus, preocuparea nou născutului Centru Cultural trebuind să fie ridicarea ei, ceea ce, este și posibil și benefic. În domeniul literaturii mi-aș îngădui să aduc în atenția noului manager dar și a autorităților locale faptul că în județul vecin Iași, celebra editură „Junimea” funcționează în cadrul Primăriei, Consiliul Local fiind „gestionarul” ei. În condițiile în care astăzi se scrie mult și se citește puțin, un filtru competent adică o editură prestigioasă având ca giranți scriitori consacrați (slavă Domnului, avem mulți!) ar reprezenta o cărare plăcută și garantată prin jungla aparițiilor editoriale din Botoșani. Cât privește teatrul, și aici avem o bază de pornire situată la un nivel ridicat. Totul depinde de direcția înspre care este dirijată această rază a artei. Punerea în scenă a unor spectacole sofisticate consider că ar trebui realizată doar după ce publicul larg ar fi atras prin piese tradiționale, de succes. Ca și în literatură, e nevoie de o reeducare a publicului. Și nu poți porni decât de la bază. Asta dacă dorim ca arta să devină accesibilă unui număr cât mai mare de botoșăneni. Dar acest nou Centru Cultural nu trebuie să fie focusat doar pe municipiul reședință de județ. Căminele culturale, atâtea câte mai sunt, trebuie revitalizate, trebuie scoase măcar câteva zile pe săptămână din febra cumătriilor, a nunților sau a altor evenimente sociale care nu se prea intersectează cu cultura. Așa mi s-ar părea potrivit să se întâmple sub bagheta lui Ioan Mateiciuc, moldovean de-al nostru, nu venetic cum sunt unii tentați să îl catalogheze…