La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice, ca urmare a unei conjurații pregătite de un grup de complotiști conservatori şi liberali radicali, organizați în ceea ce presa din acea perioadă a numit „monstruoasa coaliţie” și care, în noaptea de 10/11 februarie 1866, la orele 5, au pătruns în Palatul Domnesc și l-au silit pe Cuza să semneze abdicarea de la tron.
Complotiștii au reușit să realizeze această acțiune atrăgând de partea lor o facțiune a armatei conduse de colonelul Nicolae Haralambie, ajutat fiind de Lascăr Catargiu, reprezentantul conservatorilor și de Nicolae Golescu, reprezentantul liberalilor. Toți aceștia s-au raliat împotriva lui Cuza, din cauza reformelor inițiate de domnitor, reforme care loveau în interesele financiare ale multor politicieni din acea vreme.
Trebuie reținut faptul că, încă din primul an de domnie, Alexandru Ioan Cuza a intrat în conflict cu reprezentanții clasei politice, fapt pentru care domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar ce a dus în cele din urmă la scăderea prestigiului său. Acest lucru este dovedit de faptul că, imediat după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, se va forma o locotenenţă domnească şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, care de mai multe ori şi-a manifestat deschis dorința de aducere a unei dinastii străine la conducerea țării.
Fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria, iar restul vieții sale și-a petrecut-o în exil și, chiar dacă a încercat să revină în țară de mai multe ori, nu a reușit, deoarece Consiliul de Miniștri a refuzat să-i acorde permis de intrare în țară. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la Heidelberg în Germania în 1873 la vârsta de 53 ani, fiind înmormântat inițial la Biserica Domnească de la Ruginoasa, iar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine”.
Opoziţia s-a coalizat împotriva domnului şi a regimului său (instituit de Cuza), după 2 mai 1864. Acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea Monstruoasei Coaliții hotărâte să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor unii lideri importanți ai armatei (colonelul Haralambie şi maiorul Lecca) şi ai gărzii personale a domnitorului, și aşa l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.
Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, a fost organizată o recepție în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Cuza a fost înștiințat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice. Domnitorul a cerut colonelului Haralambie şi maiorului Lecca să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.
Spre dimineață, trupele au pătruns în palat, şi ofițerii i-au înmânat domnitorului Alexandru Ioan Cuza spre semnare, documentul abdicării ce prevedea: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.
Domnitorul a fost urcat într-o trăsură şi trimis la locuința lui Costache Ciocârlan, iar două zile mai târziu, a fost obligat să plece din ţară. Părăsind ţara, adresa membrilor guvernului cuvintele: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decît cu mine”.
Abdicarea a fost posibilă şi din cauza contribuției pe care a avut-o însuși Alexandru I. Cuza, care într-un discurs (17 decembrie 1865), se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857.
Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. Provizoratul Locotenenței Domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.
Din însemnările vremii am putea întocmi un dramatic itinerar al exilului detronatului domnitor. După ce a fost obligat să semneze abdicarea și s-a văzut scos din palatul domnesc, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Cuza, alături de soție și de cei doi copii, izgoniți și ei din reședința oficială, a stat două zile la Mănăstirea Cotroceni, sub pază militară. Locotenența pregătită să preia puterea îl dorea grabnic plecat peste hotare, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de ticăloasele mișcări politice, așadar, cu cât Vodă se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. Fostul domn al Principatelor Române, însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptându-se spre Viena. La finele lui februarie, înscrisurile confirmă că pribegii se cazaseră la hotelul „Erzherzog Carl”. Pe la începutul lui martie, l-au vizitat la temporara locuință vieneză Alexandru Beldiman, ex-ministrul său de interne, și Strambio, Consulul general al Italiei la București. Desigur, din relatările vremii aflăm că recentul detronatera aproape în permanență supravegheat de noua orânduire politică de la București, care încă se temea că o eventuală revenire a lui în țară ar fi creat o revoltă populară de nestăvilit.
După trecerea iernii, Cuza, Elena Doamna și cei doi copii, Alexandru și Dimitrie, au plecat spre Paris, oprindu-se în drum la Milano. Abia în aprilie 1866 au ajuns la destinație, dar, pentru a se proteja de eventuale neplăceri, Cuza și-a schimbat numele în Alexandru Adam. Toată familia a locuit la hotelul Avenue de L’Impératrice, aflat lângă celebrul parc Bois de Boulogne. Deși pribeagul domnitor spera să-și recapete aici liniștea, după dramaticele evenimentele întâmplate în plină iarnă, lucrurile nu s-au petrecut astfel: tot restul vieții s-a mutat din loc în loc, în Europa, între timp apărându-i, mereu mai evidente, semnele bolilor ce aveau să-l răpună. De aceea, curând au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, apoi au revenit cu toţii în capitala Franţei. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa – Iași, pentru suma de 5000 de galbeni pe an.
Cuza putea fi acuzat de multe, dar nu de lipsă de patriotism. Dorul de meleagurile natale, de prieteni, de colaboratorii fideli îl mistuia. Pe la începutul lui 1867, i-ar fi scris lui Carol I, cerându-i să-i accepte reîntoarcerea în patrie ca un simplu cetățean. Principele de la București i-a răspuns negativ. Bănuim durerea sufletească ce l-a stăpânit pe fostul domn. Totuși, ceilalți membri ai familiei primiseră acceptul autorităților să intre în țară. De aceea Cuza i-a însoțit până la Liov, în Ucraina de astăzi.
În septembrie 1867, exilatul domnitor, împreună cu familia, revenită din Principate, s-a stabilit la Oberdöbling. În primăvara lui 1868, a avut loc întâlnirea dintre fostul principe român și ambasadorul Franței la Viena, ducele de Grammont. Diplomatul francez l-ar fi întrebat dacă vrea să-și recapete tronul. Exprimându-şi deschis dragostea de neam, Cuza i-a replicat: „Cât despre mine, nu voiesc cu nici un preț să reîncep misiunea de altădată; dar, dacă aș vedea țara mea amenințată de o mare primejdie, dacă un mare interes românesc ar cere colaborarea mea, dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi aș fi gata, orice s-ar putea întâmpla”. Din această perioadă a exilului s-au păstrat mărturii ale unei frumoase corespondențe dintre Alexandru Ioan și Mitropolitul Calinic Miclescu, un fervent promotor al reformelor sale, dar și cu alți prieteni și oameni politici ai vremii.
Tot din timpul șederii familiei la Viena, istoria a reținut o întâlnire deosebită. La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române, iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. Nici țărănimea de acasă nu și-a uitat binefăcătorul. Cu prilejul scrutinului parțial, ce a avut loc în ianuarie 1870 în județul Mehedinți, la colegiul IV, Cuza, chiar în lipsă, fără campanie electorală, a fost ales deputat. Situația s-a repetat peste 3 luni, la 8 aprilie 1870, cu același rezultat; ba mai mult, în același an, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat senator. Cu toate acestea,prețuind pacea țării , nu s-a întors pentru a împlini dorința alegătorilor de a-i reprezenta în forul legiuitor de la București.
Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate prin mai multe orașe din Europa de Vest: Florența, Reichenhall, Biarritz. În anul 1872, s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale.
Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza a răcit și s-a îmbolnăvit, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i s-a înrăutățit iremediabil. Moartea a survenit la 3/15 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg.
Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de patrie, cudorul nestins după neamul și pământul din care a odrăslit . Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 15/27 mai 1873 sicriul cu trupul domnitorului a sosit în țară, înmormântarea făcându-se la Ruginoasa, lângă biserica domnească. În 1909, Doamna Elena, după ce a reparat biserica, a mutat osemintele defunctului soț într-un cavou în interior. În 1944 rămășițele pământești ale lui Cuza au fost strămutate la Curtea de Argeș, din pricina războiului; ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat înbiserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași .
Surse: lectiadeistorie, doxologia, wikipedia, Muzeul Cotroceni
Sursa: https://gazetademaramures.ro/abdicarea-domnitorului-alexandru-ioan-cuza-29579