Conform teoriilor dominante din științele politice, oamenii ies în stradă împotriva regimurilor dictatoriale atunci când simt că riscă puțin sau când cred că au șanse reale de câștig. România din decembrie 1989 contrazice această logică. Regimul Ceaușescu a demonstrat de la începutul evenimentelor că este dispus să folosească violența letală, provocând aproximativ 1.000 de morți și peste 2.000 de răniți grav. Cu toate acestea, protestele nu doar că au continuat, ci s-au amplificat.
Cercetarea oferă o explicație neașteptată pentru curajul revoluționarilor: nu calculul riscurilor i-a determinat să iasă în stradă, ci o obligație morală transmisă de-a lungul generațiilor. „Am plecat de la o anomalie teoretică”, explică Aurelian Plopeanu, cercetător la Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și coautor al studiului. „De ce aleg oamenii să protesteze violent împotriva unor regimuri autocratice chiar și atunci când costurile așteptate ale represiunii sunt extrem de ridicate, iar șansele de succes par minime?”
„Teoriile existente nu explicau convingător ceea ce s-a întâmplat la Revoluția din ’89”, spune cercetătorul. „Costurile anticipate creșteau tot mai mult. În consecință, tendința dominantă ar fi impus descurajarea protestului, nu escaladarea lui ca să răstorni un regim autocratic.”
De cinci ori mai mulți răniți lângă locațiile Gulagului
Pentru a răspunde la această dilemă, autorii au construit de la zero o bază de date a infrastructurii represive comuniste, cunoscută sub numele de Gulagul românesc. Ei au geolocalizat 148 de unități ale sistemului represiv (lagăre de muncă forțată, închisori politice, locuri de exterminare și gropi comune) și au calculat distanțele de la fiecare dintre cele 3.181 UAT-uri din România până la aceste locuri de detenție și teroare.
Astfel, cei doi cercetători au observat că localitățile apropiate de aceste locații ale Gulagului românesc au avut, în medie, cu aproximativ 2,9 mai mulți răniți grav decât celelalte localități, adică de cinci ori mai mult față de media națională de circa 0,6 răniți grav per localitate. Efectul a rămas robust indiferent de metoda statistică utilizată.
Represiunea a construit un sistem imunitar
Pe baza acestor rezultate, cercetătorii au propus un mecanism explicativ complex pentru a înțelege gesturile extreme ale românilor la Revoluție. Mai precis, ei argumentează că expunerea repetată la violența extremă a contribuit la crearea unei memorii colective a victimizării, transmisă între generații prin intermediul familiei, comunității și instituțiilor locale cum ar fi biserici sau școli.
Altfel spus, comunitățile expuse sistematic represiunii comuniste au dezvoltat un fel de sistem imunitar moral, o rezistență internă care i-a determinat pe cetățeni să înfrunte pericolul reprimării violente fără să calculeze matematic consecințele.
Prezența fizică a infrastructurii represive comuniste în comunitate a acționat prin trei canale principale. Mai întâi, zidurile închisorilor și gardurile lagărelor au rămas în peisaj ca un memento constant al violenței politice. Apoi, mulți localnici au fost martori direcți sau indirecți ai ororilor, fie pentru că au lucrat în aceste unități, fie pentru că au interacționat cu supraviețuitori care au rămas să locuiască în apropierea locurilor unde au fost torturați.
„Practic, toate aceste elemente impactează profund memoria colectivă”, spune Aurelian Plopeanu. Aceste experiențe au fost păstrate și transmise mai departe prin familie, biserică și comunități locale, creând o serie de comportamente care, în viziunea cercetătorilor, pot fi integrate în ceea ce literatura de specialitate numește „logica adecvării”. Cu alte cuvinte, „pentru acești cetățeni, disidența nu a reprezentat o strategie prin care să obțină ceva (strategie instrumentală), ci, esențialmente, o obligație morală”, explică cercetătorul.
Studenții au fost curierii revoluției
Această concluzie este dovedită inclusiv prin participarea masivă a tinerilor la Revoluție. Deși ei înșiși nu trăiseră represiunea Gulagului, au crescut însă în familii și comunități marcate de această memorie.
„Identitatea colectivă, bazată parțial pe această memorie a violenței, le-a indus un comportament dizident și tinerilor”, explică Aurelian Plopeanu.
Studenții au funcționat și ca mesageri ai Revoluției. În decembrie 1989, universitățile intrau în vacanța de Crăciun, iar studenții plecau spre casele lor din vestul țării. Trecând prin Timișoara sau aflând despre evenimente, ei au dus vestea în localitățile de origine și au accelerat răspândirea protestelor.
Timișorenii au ieșit în stradă din datorie
Pentru a înțelege cum a funcționat concret această transmitere a valorilor la nivel micro, cercetătorii au realizat un studiu de caz detaliat în Timișoara, orașul unde a început Revoluția. Ei au intervievat 101 de revoluționari, a căror participare a fost confirmată prin documente oficiale și registre ale răniților. Astfel au eliminat din eșantion falșii revoluționari, cei care au încercat ulterior să obțină beneficii necuvenite.
Ce i-a determinat pe acești oameni să iasă în stradă? Majoritatea respondenților au declarat că au simțit că era lucrul corect de făcut, că aveau o datorie față de cei care suferiseră înainte sub regimul comunist. Participarea nu a fost rezultatul unui calcul rațional al șanselor de succes.
„Mulți au spus ceva de genul: «După ce au făcut comuniștii familiei mele, era de datoria mea» sau «Acum aveam în sfârșit o șansă să le întorc favorul», adică o formă de răzbunare, până la urmă”, spune cercetătorul. „Această idee era adânc fixată în mentalul fiecăruia”, punctează cercetătorul ieșean.
Majoritatea celor intervievați nu credeau că regimul va cădea. Au ieșit în stradă știind că vor pierde, dar simțind că nu puteau face altfel.
Disidența continuă să se manifeste și la vot
Efectele memoriei Gulagului nu s-au limitat la Revoluția din 1989. Localitățile expuse represiunii comuniste au înregistrat mai puțini membri în Partidul Comunist Român înainte de Revoluție, mai multe proteste anti-guvernamentale în perioada postcomunistă timpurie și voturi mai puține pentru candidații cu trecut comunist în alegerile prezidențiale din 1992 și 2004.
„Studiul demonstrează că trecutul nu e niciodată cu adevărat trecut”, spune Aurelian Plopeanu. „El continuă să ne influențeze și să ne formeze valorile, identitățile, normele sociale și comportamentul civic, chiar și la multe decenii de la momentul epuizării violenței politice directe.”
Referință: Surdea-Hernea, V. & Plopeanu, A.-P. (2025).The Repression-Dissent Nexus in High-Threat Environments: Evidence from the Romanian Gulag. Comparative Political Studies. DOI: 10.1177/00104140251381752