Senatorul Dumitru Manea (S.O.S. România) critică dur decizia golirii lacurilor de acumulare Vidraru și Paltinu, susținând că măsura nu reprezintă o simplă operațiune tehnică, ci dovada unui stat care a pierdut controlul asupra unei resurse vitale. Acesta afirmă că decizia are legătură cu acte normative europene și cu un ordin al Ministerului Mediului din 2025 și ridică semne de întrebare privind siguranța infrastructurii, responsabilitatea instituțiilor și dreptul cetățenilor asupra apei.
„Cine e stăpânul apei?Golirea lacurilor Vidraru și Paltinu nu este o simplă operațiune tehnică, nici o coincidență, nici o „procedură normală”, așa cum se grăbesc instituțiile să ne tranchilizeze. Este radiografia completă a unui stat care nu mai știe, nu mai poate și nu mai vrea să-și administreze infrastructura vitală. În cazul punctual al celor două lacuri de acumulare, prezumția de prostie nu poate fi invocată, pentru că are și prostia demnitatea ei. Căci e imposibil să accepți, din partea unui ministru, prostia fără margini de a goli două lacuri hidroenegetice în prag de iarnă, când se știe ce consecințe dezastruoase pot genera diferențele de temperatură asupra structurii de rezistență a barajelor. Ca să nu mai vorbesc de criza sanitară ce o poate genera situația de la Paltinu. M-am întrebat initial de ce ministrul Mediului n-a consultat CSAT-ul, pentru evaluarea riscurilor și coordonarea instituțiilor? Sau de ce situația n-a fost gestionată printr-un comandament interinstituțional? Întrebări, evident, fără răspuns, căci răspunsul era în altă parte, mai exact în două acte normative ale Uniunii Europene și un Ordin de Ministru din România. Documentele europene sunt Directiva Cadru privind Apa („Water Framework Directive”), care urmărește, chipurile, să mențină sau să atingă „starea ecologică bună” a apelor, să reducă fragmentarea cursurilor de apă, să minimizeze impactul asupra ecosistemelor, și Regulamentul UE privind restaurarea naturii, care vizează refacerea conectivității a 25.000 km de râuri în UE până în 2030, prin „eliminarea barierelor artificiale inutile” (adică a barajelor hidroenergetice).
Niciunul dintre aceste acte nu este imperativ dar, cum cunoaștem slugărnicia proverbială a guvenanților noștri față de ordinele, sugestiile sau aluziile emise de Ursula & comp., e greu să nu le luăm în considerare măcar ca ipoteză de lucru. Ceea ce nu mai lasă însă nicio umbra de îndoială că golirea aproape simultană a celor două lacuri de acumulare n-a fost un gest prostesc, ci o ticăloșie, este un act normativ românesc: „ORDINUL de MINISTRU nr. 1.743 din 23 iunie 2025 privind aprobarea Procedurii de trecere în conservare, postutilizare sau abandonare a barajelor – NTLH-033;EMITENT: Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 628 din 3 iulie 2025”. Citez: „Articolul 1. Se aprobă Procedura de trecere în conservare, postutilizare sau abandonare a barajelor – NTLH-033, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Articolul 2. Direcția tehnică de specialitate din cadrul autorității publice centrale din domeniul apelor, deținătorii cu orice titlu de baraje, precum și alți factori responsabili din domeniu duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin”. Semnează: Mircea Fechet, ministrul Mediului, apelor și pădurilor. Așadar, actualul ministru al Mediului n-a făcut decât să execute Ordinul unui alt ministru al Mediului. N-a fost prostie, a fost, pur și simplu, o demonstrație de disciplină.
În România, apa nu curge din munți. Nici din nori. Nici din izvoare. Apa curge din hârtii. Din avize. Din ștampile. Din fișe tehnice semnate de oameni care n-ar recunoaște un baraj nici dacă ar cădea în lacul lui. Ni se spune mereu că „bogățiile țării sunt ale poporului”. Minunat! Ca și tablourile din muzeu: ale poporului, dar dacă vrei să le atingi, te oprește paza. Poporul e proprietar doar la nivel de poezie: nu poate decide, nu poate controla, nu poate verifica, nu poate întreba. Singurul lucru pe care îl poate face poporul cu apa „lui” este să o plătească. Statul român este, de fapt, „proprietarul” apei. Așa scrie în Constituție. Pe teren, proprietarul arată însă mai degrabă a chiriaș dezorientat, care nu știe prin ce uși se iese, prin ce uși se intră și pe ce țeavă curge apa. E proprietar, dar nu verifică barajele. E proprietar, dar nu întreține stațiile. E proprietar, dar află din presă că un lac s-a golit. Sau nu s-a golit. Sau s-a golit altul. Sau nu știe cine l-a golit. Statul e singurul proprietar care își descoperă bunurile din breaking news. Apele Române administrează resursa de apă. Administrează în sensul că: dacă vrei apă, plătești; dacă vrei să folosești un râu, plătești; dacă îți cade un baraj, plătești; dacă se crapă un dig, tot tu plătești. În schimb, ce fac Apele Române? Răspuns scurt: se roagă să nu plouă prea tare și să nu crape prea des. Au devenit, în mod natural, singura instituție din lume care administrează o resursă fără să se atingă de ea. Ca un bibliotecar care nu știe să citească.
În final vă propun să reflectați la următoarea informație: În noiembrie 2016, parlamentul din Slovenia a adoptat un amendament constituțional (articolul 70a) care stabilește că „toată lumea are dreptul la apă potabilă”. Textul prevede explicit că resursele de apă sunt un bun public, gestionat de stat, și că apa potabilă și de uz casnic „nu sunt o marfă de piață”. Textul introdus în Constituție spune clar: „Apa este un bun public. Nu este o marfă. Este dreptul fundamental al fiecărui cetățean.” Decizia nu a fost una simbolică, ci o reacție la un fenomen real. În anii anteriori, companii private încercaseră să obțină drepturi exclusive asupra izvoarelor din regiunea Karst, una dintre cele mai pure zone din Europa. Societatea civilă a protestat, iar guvernul a decis să protejeze sursele de apă prin lege supremă. Astăzi, în Slovenia, nimeni nu poate privatiza un izvor, un lac sau un râu. Apa este administrată public, iar accesul gratuit la fântâni și rețele de apă potabilă este garantat prin lege”, a menționat Dumitru Manea, senator S.O.S. România.