Gândindu-mă la Grigore Vieru și la poezia sa, îmi vin în minte câteva aforisme sub formă de versuri: „După iarbă, modestia e cel mai des călcată în picioare”. Câți înfumurați și câți nemernici nu se tăvălesc, jubilând de plăcere, prin modestia noastră. Probabil că Grigore Vieru a simțit asta pe propria piele și de aceea a scris acest atât de simplu și curat aforism.
L-am întâlnit la Moscova, în 1987, în plină eră a preistoricii lui Gorbaciov, când în fosta Uniune Sovietică începuse dezghețul.
Ce vremuri! Prindeam din dealul Copoului unde locuiam televiziunea de la Chișinău și ne minunam câte lucruri se întâmplă acolo. Eram naivi. Idealiști. Aveam impresia că tot ce zboară se mănâncă. Atunci îi vedeam destul de des apărând pe micul ecran la televiziunea moldovenească de la Chișinău pe Grigore Vieru, Dumitru Matcovski, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Nicolae Dabija, dar și alți scriitori din Basarabia sovietică. Eram fascinați de faptul că vorbeau liber despre literatură și politică, despre limba română și renașterea națională… Despre alfabetul latin și despre crimele comise în perioada stalinistă. În acest context a intervenit vizita mea la Moscova. În 1986, cu un an înainte, fusesem primit în Uniunea Scriitorilor. Am prins ultima garnitură. După 1986, la ordinul lui Ceaușescu, Uniunea Scriitorilor și-a închis porțile pentru scriitorii tineri. Am avut un oareșicare noroc să prind ultimul tren. Așa s-a întâmplat să fie. Iar după un an de la primire, Dumitru Radu Popescu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, m-a trimis la Moscova. Am plecat cu teamă și bucurie. Nu singur, ci într-o delegație din care mai făceau parte Mihai Ungheanu, redactor șef-adjunct al revistei, și un poet maghiar din Târgu Mureș, tot redactor șef-adjunct al unei reviste culturale maghiare din Ardeal. Nu i-am reținut numele. Aparținea, oricum, altei generații. Înainte de plecarea la Moscova primisem tot felul de sfaturi de la colegii mei de breaslă de laConvorbiri literare , unde lucram corector cu jumătate de normă. Și Daniel Dimitriu, și Alexandru Dobrescu, dacă nu mă înșel, și Constantin Coroiu insistaseră să vizitez Galeriile Tretiakov, Muzeul Pușkin, cimitirul Novodevicie, metroul moscovit, o bijuterie arhitectonică, Piața Roșie, Zagorskul și, bineînțeles, Iasnaia Poliana. Cineva mi-a vorbit și despre Mausoleul lui Lenin. „Ai putea să-l vezi acolo și pe Vladimir Ilici întins în sicriul său de cristal, dar e o coadă kilometrică în fața mausoleului, va trebui să pierzi o jumătate de zi ca să vezi mumia, un întreg aparat de kaghebiști se ocupă de conservarea în condiții cât mai bune a cadavrului său”, mi-a spus cineva. Nu aveam de gând să pierd timpul cu mumia lui Lenin. Citisem în niște ziare vechi din anii 1920 ce se aflau la Muzeul Topârceanu despre faptul că Lenin suferise de tabes, o boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică, care se manifestă prin lipsa de coordonare a mișcărilor, dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate, cu alte cuvinte suferea de sifilis al creierului, pe care îl contactase frecventând o prostituată dintr-un bordel parizian în anul 1902, și că înainte de moarte avea creierul făcut praf. Medicii care i-au făcut autopsia au rămas uimiți când i-au deschis calota craniană. Văzusem și ultima sa fotografie, cea în care Lenin stă paralizat într-un cărucior cu privirea ațintită în gol. Cu trupul micșorat și ochii pustiiți de boală, Lenin arată ca un spectru, nu ca un om. Aveam să aflu mai târziu, cercetând diverse documente rămase în arhivă, că „Revoluţia a fost făcută de un nebun căruia sifilisul îi afectase creierul”. Această constatare îi aparține laureatului Premiului Nobel pentru Medicină Ivan Pavlov, descoperită în documentele păstrate în arhiva Universității Columbia din New York. Nu știam atunci aceste amănunte, dar bănuiam că mumia din mausoleu nu era altceva decât o păpușă contrafăcută de KGB. Marcat de boală, cadavrul lui Lenin arăta îngrozitor. Omul sovietic trebuia să aibă o imagine idealistă a părintelui Marii Revoluții din Octombrie 1917. Drept care autoritățile au luat măsuri dând mumiei o înfățișare omenească a marelui conducător. Bănuiam în mod instinctiv că trupul lui Lenin expus în mausoleu e unul contrafăcut, așa că nu m-am dus să-l văd.
Am vrut să vizitez, în schimb, Zagorskul. Despre Zagorsk mi-a vorbit cu mult entuziasm criticul Al. Dobrescu. Al. Dobrescu fusese cu doi ani mai înainte la Moscova și venise încântat de ceea ce văzuse la Zagorsk. Mi-a spus că în oraș există circa 187 de biserici și mănăstiri. Clopotnițe strălucitoare, care în ciuda vitregiei vremurilor au rămas în picioare. Mi-a vorbit despre catedrala ctitorită de Sfântul Serghie de Radonej, catedrală care a fost închisă în 1917 și transformată în sediul unor instituții bolșevice. În 1930, în timpul terorii staliniste, clopotele catedralei au fost sparte și topite, inclusiv marele clopot de 65 de tone, iar nenumărate obiecte de artă, inclusiv icoanele pictate de Andrei Rubliov și ucenicii săi, distruse. „Du-te la Zagorsk, Nichita. Acolo ai să-ți încarci sufletul de poezie.” „Dar ce să mai văd, odată ce o mare parte din icoane au fost distruse, iar mănăstirile transformate în depozite și grajduri.” „Gorbaciov le-a refăcut. Le-a redat o parte din vechea strălucire”, mi-a spus Al. Dobrescu. „Și apoi, a adăugat el, nu știu ce l-a apucat pe Stalin, în 1945, că a dat ordin ca mănăstirea să fie returnată Bisericii Ortodoxe și au fost reluate slujbele…” „O fi trecut și el, ca și Ivan cel Groaznic, pe care-l admira, printr-o criză mistică, sau poate l-a marcat filmul lui Eisenstein”, am zis. „Poate, a răspuns căzând pe gânduri criticul. Dictatorii au și ei slăbiciunile lor. La Zagorsk ai să-i regăsești și pe Eisenstein, dar și pe Tarkovski.” „Și treci și pe la Iasnaia Poliana, a adăugat amestecându-se în discuție Constantin Coroiu, care venea destul de des pe la. Să vezi mormântul lui Tolstoi, o simplă moviliță de pământ acoperită cu iarbă, câtă simplitate și câtă măreție.” „Aș vrea să văd și iazul în care a căzut în noaptea fatidică în timp ce fugea de acasă…” „Ei, lasă, iazul ai să-l vezi după ce vizitezi mormântul”, a replicat Coroiu.
N-am vizitat nici Iasnaia Poliana, nici Zagorskul. Doamna sau mai bine zis tovarășa Galina, o basarabeană cu trăsături mongoloide, ce-mi servea drept ghid s-a opus categoric să vizitez atât Zagorskul, cât și locul unde era înmormântat Tostoi. M-a dus în schimb la Novodevicie, la mânăstirea Danilov, iar de acolo, la Teatrul Țigănesc de Stat, și apoi, la sfârșitul zilei, la un cinematograf, unde am văzut capodopera lui Abuladze, filmul, care m-a impresionat profund. După acest periplu, am vizitat magazinul Gum și apoi m-am întors la hotel. Privind pe fereastra hotelului, am văzut zidurile Kremlinului și Mausoleul lui Lenin. Nu știu de ce nu mă simțeam tocmai în apele mele. În ciuda perestroikăi, urmele terorii comuniste se vedeau peste tot și asta îmi crea un mare disconfort. Apoi mai era și hotelul, un hotel imens, hotelul Rosia, cu coridoare nesfârșite și paznici ce te legitimau la fiecare palier. Ajungând în cameră, rememoram locurile vizitate în fugă. Ceva era fals, ceva nu se lega. Și cum stăteam așa, căzut pradă depresiei, am auzit o bătaie în ușă. M-am uitat la ceas, era trecut de unsprezece noaptea. „Cine mă caută la ora asta?, m-am întrebat cu inima strânsă. Paznicul de la hotel? KGB-ul?” Nu cumva am încălcat niște reguli după ce am ieșit din cinematograf și fascinat de filmul lui Abuladze i-am vorbit Galinei despre dictatura din România? Sau atunci când am vizitat mormântul lui Gogol și am pomenit deSuflete moarte , zicând că azi, în Uniunea Sovietică sunt mult mai multe suflete moarte decât erau în Rusia lui Gogol. În fine, luându-mi inima în dinți, m-am dus și am deschis ușa și am avut un șoc. În pragul ușii stătea poetul Grigore Vieru, care fără nici o vorbă, m-a îmbrățișat frățește și mi-a urat bun venit și mi-a luat, ca prin farmec, toată apăsarea de pe suflet.
Deși trecuse de 50 de ani, atunci când l-am întâlnit, Grigore Vieru avea alura unui adolescent, a unui personaj dostoievskian, trecut prin război și multe încercări. Suferința, ca printr-o trăsătură de condei, nu i se întipărise pe față, ci se transformase în lumină și bucurie de-a trăi. Prin simplitatea și dezinvoltura cu care a venit spre mine, mi-a adus aminte de Nichita Stănescu. Avea în el ceva cristic, ceva ce trece dincolo de fire. „Era – cum spune foarte frumos poetul Nicolae Dabija – mai mult decât un scriitor. Era un suflet.” Îi simțeai respirația și silueta venind parcă dintr-o altă lume.
Am petrecut împreună o seară, de fapt o noapte minunată. Știind că suntem ca vai de noi, din pricina austerității ceaușiste, poetul nu venise cu mâna goală. Adusese cu el câteva sticle de coniac basarabean, icre negre, salam uscat și alte bunătăți la care nici nu puteai visa în acele vremuri austere. Austere pentru România, căci la Moscova la începutul perestroikăi găseai de toate. Dar nu după mult timp, sărăcia a venit și peste ei.
Am stat atunci de vorbă până dimineață. Și apoi ne-am întâlnit și a doua zi. Atunci mi-a spus cuvinte pe care mai înainte, dar și mai târziu, le-a spus și altora. Deși au devenit aproape un șablon, ele îl definesc și-i conturează portretul lăuntric. „Viața întreagă, mi-a spus, am dorit să trec Prutul. Am reușit să-l trec abia la începutul anilor șaptezeci. Atunci, am venit în România. Mai exact, am venit în anul 1973, când în România era încă bunăstare, nu teroare și sărăcie cum e acum. Mă plimbam prin parcul Herăstrău și citeam inscripțiile scrise cu litere latine. Simțeam parcă altfel cuvintele limbii române. Fiecare inscripție suna ca o poezie. Știu, a adăugat el, că treceți printr-o perioadă grea. Am trecut și noi prin asta. Copil fiind, am cunoscut foametea. În 46-47 ne-am hrănit doar cu știr și lobodă. Și școala, și facultatea le-am traversat sub semnul aceluiași spectru. Din pricina frigului și-a sărăciei, în facultate m-am îmbolnăvit de plămâni. E o minune că am scăpat cu viața și am ajuns până la vârsta asta. Dar pe lângă foametea fizică, noi am avut de suportat și foametea spirituală. De clasicii noștri am aflat mult mai târziu. Le citeam cărțile noaptea, clandestin. Erau interziși, iar cei care se încumetau să-i citească pe ascuns, cum făceam eu, dacă ar fi fost prinși ar fi fost trimiși în Siberia.”
Am stat atunci mult timp de vorbă. Am vorbit despre filmul lui Abuladze, care avea ceva caragialesc în el, în care figura dictatorului nu cea a lui Stalin, ci a lui Beria, era privită caricatural. Apăreau, transfigurate în film, și imagini din Gulag. „Poetul care scrie pe scoarță de mesteacăn e Osip Mandelștam. A suferit mult de pe urma terorii staliniste. Și a murit în Gulag. Probabil a fost asasinat la ordinul venit de la Kremlin.” Eram fascinat de film. Un film tragic, suprarealist. Absurd. Sarcastic. Cu scene bufe, deprinse parcă dinCântăreață cheală a lui Eugen Ionesco. Mă miram că astfel de pelicule erau difuzate la cinematografele din Uniunea Sovietică. „Nu te entuziasma prea mult, poete, mi-a spus Grigore Vierul. La noi, tot ceea ce vezi acum e doar decor. În spatele decorurilor stă același sistem. Și aceeași realitate dură. Nu va dura prea mult. În curând, vom vedea cum se prăbușește toată mascarada asta gorbaciovistă. Noi așteptăm altceva. Zorile unei vieți noi.”
În timp ce-l ascultam, nu știu de ce îmi veneau în minte versurile poetului dedicate Mamei pe care le citisem într-o revistă literară românească: „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.”
Câtă fericire și câta speranță se oglindeau în ele. Nu era doar portretul mamei, ci și autoportretul lui Grigore Vieru. ()
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/intalnirea-cu-grigore-vieru–1809483.html