Dorian OBREJA
Printre multele știri „neimportante„ din ultima vreme, înhumată rapid de cea mai mare parte a presei, am găsit și una pe care am extras-o (dezgropat-o, mai în ton cu subiectul) din nemeritata categorie, pentru a-i da însemnătatea cuvenită.
Așadar, citez: „Persoanele care suportă cheltuielile de înmormântare pot primi, începând de luni, 30 martie, un ajutor de deces de 9.192 de lei, în cazul decesului unei persoane asigurate sau pensionate în sistemul public.Creșterea este de 572 de lei de lei, până la această dată, suma acordată fiind de 8.620 de lei”.
Nu mă pot abține – apropo de plăcerea presei de a specula și a prezenta scenarii catastrofice – să nu redau și un citat dintr-o știre apărută, sub titlul „vești proaste”, pe 29 martie: „În 2026, este foarte probabil ca ajutorul de înmormântare să nu fie majorat”.
M-a mirat, nespus de mult, în această epocă, în care politicienii sunt aproape mai însetați de mediatizare decât de atingerea altor interese proprii, că nimeni din această categorie nu a ieșit la vreo televiziune sau pe vreo rețea de socializare pentru a se împăuna cu măreața realizare, cu atât mai măreață cu cât se întâmplă în vremuri de domnie a tăierilor. Nici omnizâmbitorul Nicușor, nici omniîncruntatul Iliuță, care ar fi putut profita, pentru a evidenția o victorie (încă una, pentru optimiști) a mandatului lor.
Pornind de la știrea amintită, am încercat o incursiune mai aplicată în zonă. Și am aflat, de exemplu, că politicienii au avut mereu grijă de cei proaspăt morți sau pe cale de a muri. Ca să mă refer doar la ultimele două decenii: în 2005, ajutorul de înmormântare era de 940 lei, în 2010 – dublu, de 1836, în 2020, iar dublu, de 5.429; e adevărat, în ultimii trei ani, ritmul creșterii s-a mai domolit – dacă, în 2024, era de 7.567 lei, în 2025 a săltat la 8.620, iar în acest an a ajuns la 9.192. Dar chiar și așa. creșterea ajutorului e net superioară creșterii pensiei medii:2005 – 260 lei, 2010 – 739, 2015 – 886, 2020 – 1500; în ultimii trei ani, frânarea este evidentă: 2024 – 2740, 2025 – 2760, 2026 – 2780.
Este cât se poate de important să citim cifrele de mai sus în conexiune cu cele care urmează. În 1990, țara noastră putea fi considerată o țară cu populație tânără – avea, din totalul populației, doar circa 3,5 milioane de pensionari. Fenomene pe care nu le mai detaliez acum au făcut ca, în 2008, numărul celor retrași din activitate să fie de 5,7 milioane, după care a urmat scăderea: 5,2 milioane, în 2018, și 4,73, în 2024, 4,69, în 2025, și 4,68 milioane, astăzi. După cum se constată cu ochiul liber, descreșterea este tot mai accelerată. Nu e deloc de mirare, ținând cont că majoritatea pensionarilor români face parte din categoria defavorizată, cu venituri mici și nivel de trai la limită. Această realitate tristă, însă, nu i-a influențat, de-a lungul anilor, pe aleși & numiți, care au preferat să se ocupe de legi și reglementări pentru pensii speciale, la categorii profesionale de care politicienii aveau, au și vor avea mare nevoie, precum magistrații.
Indubitabil, ar fi cu totul preferabil ca pensiile să crească (sau măcar să nu fie ciunțite, cum s-a întâmplat de curând), decât să tot sporească banii de colivă. Numai că, nu-i așa?, în viziunea celor amintiți, raportul dintre 5,12 milioane angajați și 4,68 milioane pensionari determină ca ultima categorie să fie considerată drept o povară. Și cum scapi mai ușor de ea, decât înlesnindu-i ultimul drum…