Evoluția situației internaționale creează o tot mai mare neliniște în rândul oamenilor. Mulți plătesc cotidian meandrele acestei evoluții cu pericole pentru viața lor, cu prețul energiei – care induce creșterea de prețuri în orice. Intră deja în discuție prețul hranei, medicației, al deplasărilor.
Caut să răspund la îngrijorări în mod sistematic, căci, dincolo de pălăvrăgeala care întoarce pe multe fețe amănunte spre a servi propaganda stării pe loc, abia considerarea întregului situației aduce clarificările. După ce am abordat cu două săptămâni în urmă tema România 2026: situația și perspectivele, la televiziunea , din Suceava, acum o fac, în funcție, firește, și de întrebările interlocutorilor, la televiziunea , din Iași. Pentru a fi simplu și clar, formulez și apăr un mănunchi de teze.
Prima teză este aceea că în lumea anului 2026 se extind crizele. Au rămas vii crizele anilor șaptezeci: „criza economică” (inflație, șomaj, etc), „criza de raționalitate” (neputința de a concilia voințele cu deciziile justificate tehnic), „criza de legitimare” (deciziile s-au rupt de voința cetățenilor) și „criza de motivație” (vechi tradiții nu mai au eficiență, iar cele noi nu pot motiva). Am arătat (detaliat în A. Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2003) că în Europa se intră într-o „criză de creativitate” – se rezolvă integrarea cetățenilor, dar se generează insuficientă inovație; „criză administrativă” – se atinge tot mai puțin o unitate de acțiune; „criză de identitate” – identitatea europeană este luată mai degrabă ca una geografică, decât ca una civică. Iar aceste crize sunt vii.
Acum, se adaugă noi crize. S-a ajuns la o „criză a educației”, ce constă în aceea că educația a fost subordonată unui neoliberalism scientist și nu mai generează individualități care-și asumă inițiativa în societăți. Sensibil la cultura de azi, un filosof renumit descria recent și alte crize: de la „criza democrației parlamentare” și „criza libertății cuvântului”, trecând prin „criza artei în epoca moralismului” și „criza marilor idealuri”, la „criza speranței” și „criza umorului” (Konrad Paul Liessmann, Was nun? Eine Philosophie der Krise , Paul Zsolnay, Wien, 2025).
Sunt posibile, desigur, și alte descrieri. În fapt, devine scurtă lista celor care nu au intrat încă în criză. Ceea ce face cu atât mai necesar răspunsul la o întrebare simplă: De unde vin crizele extinse în societățile de azi?
A doua teză este că au crescut fără precedent dependențele din lume, încât autonomia individului și a comunităților a fost ruinată. Inițiativa privată și, la polul opus, amestecul statului în economie nu mai separă radical societățile. S-au prăbușit taxonomii tradiționale, de pildă distincția dintre „comunitate” și „societate” sau cea dintre „capitalism”, „socialism”, „corporatism”. S-au cvasigeneralizat doctrina libertăților și drepturilor omului, economia de piață, competiția politică, stabilirea argumentativă a adevărului și semnificarea teoriilor prin consecințe, încât diferențele dintre țări sunt pe un fond formal comun. Mai găseşti anevoie capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber. Socialism, aşa cum a fost conceput de la Rosa Luxemburg, la Thomas Piketty, nu este, căci forţa intereselor private este copleşitoare şi lasă puţin loc redistribuirii. Corporatism nu este, deoarece societăţile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul marilor grupuri sociale lipseşte. Nimeni nu aspiră la comunism, care este doar invocat de propagandiști spre a abate atenția oamenilor de la dificultățile vieții.
A treia teză este că s-a schimbat societatea modernă însăși. Această societate a depins de economie, apoi a intrat sub controlul politicii, uneori s-a lăsat sub influența ideilor. Astăzi, odată cu utilizarea extinsă a mijloacelor electronice, observarea continuă a lumii din cosmos, cu generarea de fiinţe în laborator, cu crearea uterului artificial, intrăm în lumea unei noi „cotituri culturale”. Societățile depind tot mai mult de cultura tehnico-științifică – încât suntem în mediul unei noi „cotituri culturale” a lumii (A. Marga, Die kulturelle Wende …, Cluj University Press, 2005). Digitalizarea, biologia sintetică, reașezarea cunoașterii pe bazele mecanicii cuantice marchează societăți întregi. Nu există încă o analiză cuprinzătoare, cu susţinerea analizelor economice, juridice și sociale, a sistemelor de societate din acești ani.
A patra teză este că ieşirea puterii executive de sub controlul cetăţenesc, dar şi de sub cel al puterii legislative şi al celei judecătoreşti, se regăsește, din păcate, şi în democraţii. Și aici se ating îmbogăţiri în viteză, încălcând legislația, concomitent cu lărgirea faliilor din societate. Politica fără legitimare tinde să domine. Tipărirea de valută și îndatorarea au devenit instrumente cheie ale finanțării. Cei pregătiţi în tehnologii sunt favorizați, căci pe ei se reazemă producţia. „Noul proletariat” şi-a adăugat mulţimea specialiştilor, cei mai bine plătiţi au devenit parte a „burgheziei”, stigmatizată de beletristica clasică ca stil de viață, iar posesorii de resurse se comportă aidoma unei noi „aristocraţii”. Ruta persoanelor în viaţă o decid calificarea, corupţia, nepotismul, coteriile. Puterea o exercită amestecul de birocraţi, agenţi ai firmelor, servicii secrete şi posesori de diplome, adesea falsificate. Ei controlează statul, iar politica s-a convertit în administrare de efecte imediate. Are loc „refeudalizarea” în societate, începând cu mass-media, iar propaganda a căpătat o greutate nouă. Independenţa de gândire este de fapt subminată. Nazismul şi bolşevismul revin submergent astăzi, când se caută aducerea la unitate a evaluărilor, distrugând pluralismul.
A cincea teză este că s-a intrat într-o societate în care legislaţia şi morala rămân cu bază individuală, dar individul este tot mai neputincios. Argumentarea clasică a lui Ludwig von Mises că etatizarea proprietăţii nu este o soluţie economică, s-a impus. Individul se bucură de libertăţi – libertatea de informare, de călătorie, de conştiinţă, etc. El poate întreprinde orice, fiind condiţionat doar de resurse, câtă vreme nu deranjează macroorganizarea. S-a trecut astfel la ceea ce am numit, provizoriu „societalism” – o societate care are ascendent asupra individului și-l condiționează (vezi A. Marga, Lumea scindată , Meteor Press, București, 2023, p. 96). Relaţia nu mai este aristotelică, de la individual la general. Este o societate ce ține sub control indivizii prin remunerare, siguranţa jobului, şanse de carieră, propagandă, confort. Şi cu opţiuni noi precum relativizarea distincţiei sexelor, subiectivizarea adevărului, schimbarea hranei. Individul nu dispare, dar sau se adaptează, sau riscă marginalizarea.
A șasea teză este că formulele politice de pe scenă sunt depășite de realități. Generații de azi au trăit scoaterea din istorie a „socialismul răsăritean”, în anii optzeci. „Neoliberalismul”, care l-a înlocuit, nu poate construi o societate viabilă, căci subminează până și democrația care l-a instalat. Nu face față nici „tehnocratismul” – la problemele vieții actuale fiind nevoie de soluții mai mult decât tehnice. Nici apelul la „regionalisme” („valori asiatice”, „proeuropeni”, etc.) nu duce departe, căci realitățile vieții sunt mai puternice. Nu face față nici „conservatorismul”, care se improvizează ca reazem tocmai în țări în care lipsesc tradiții civice. Nu vin soluții din proiectele „resurecției naturii” (sex, culoarea pielii, etc.) – de la început depășite de complexitatea realităților. Ieșirea din unilateralisme este la ordinea zilei, dar nu se știe cum. O nouă viziune a devenit necesară (A. Marga, Lumea ca acțiune, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026), care poate repune în mișcare societatea.
A șaptea teză este că lumea a intrat sub controlul unei geometrii variabile a supraputerilor. Dinamica societății moderne târzii a dus la formarea de supraputeri economice (SUA, China, UE), politice (SUA, China, Rusia), militare (SUA, Rusia, China) și culturale (SUA, China, UE) , Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023). Și această constelație este însă în mișcare. Urcă la rang de supraputere India, prin anvergura demografică și modernizările pe care le face, și Germania, prin nivelul de profesionalizare al populației, calitatea cercetării științifice și tehnologice și amploarea militară, și se formează puteri noi, precum Turcia, Polonia, Brazilia. Competițiile lumii devin tot mai pretențioase, încât țări cu decidenți nepregătiți, cărora li s-au falsificat nu doar ascensiunea, ci și diplomele, plătesc din greu. Evadarea din îngustimile de evaluare, viziune și acțiune ale neoliberalismului actual condiționează anvergura societăților și persoanelor.
A opta teză este că democrațiile au intrat în criză, justiția a fost instrumentalizată, iar statul de drept a fost desfigurat. La drept vorbind, în toate statele, puterea se revendică din voinţa poporului. Se poate discuta dacă și cum se preia în fiecare caz conștiința și voința cetățenilor. Distincţia „democraţie-autoritarism” se topește din moment ce înseși democrațiile produc autoritarism – ea rămâne deocamdată valabilă ca fel de recrutare a decidenţilor, dar nu decide natura și nici funcționarea unui regim. Rupte de suveranitatea statală și de meritocrație, de care erau legate, democrațiile se degradează. Ele au început să rupă procedura de valorificarea a opiniei fiecărui cetățean – în unele țări libertatea cuvântului este oprită, opinile neconvenabile sunt segretate sub acuzații inculte („extremism”, „putinism” etc.), profund abuzive. La alegeri, finanțările, mediatizarea și serviciile secrete copleșesc vocea cetățenilor, încât ceea ce rezultă sunt regimurile „stupidocratice” (Carlo Cipolla). Acestea recurg la politici eronate, precum „sancțiunile”, care au subminat deja economia Europei și distrug unitatea greu cucerită a umanității. Justiția a încetat să mai fie legată la ochi.
A noua teză este că amatorismul decidenților urcă în multe țări, încât aceștia nu știu să abordeze nici măcar divergențele. Ca efect, nu s-au încheiat decât improvizat războaiele recente. În Europa, Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratatele de la Versailles, Trianon, Neuilly (1920), dar al Doilea Război Mondial are la final un tratat de pace (Paris, 1948), nu însă un tratat de reglare a rămășițelor războiului. Cum spunea un ilustru președinte de stat, în perioada postbelică nici un reprezentant al vreunui stat nu a avut mandat din partea parlamentului țării sale să negocieze chestiunea dificilă, dar inevitabilă a teritoriilor. Această chestiune a rămas pe agendă și, nerezolvată, duce la războaie. Fără a o rezolva calm, competent, prin negocieri, nu va mai fi pace.
A zecea teză este că mari resurse – economice, culturale, de pace și conlucrare – se consumă astăzi în războaie. Cum spun cei mai buni istorici americani și europeni, încălcarea înțelegerilor Reagan-Bush-Gorbaciov-Kohl a dus la războiul din Ucraina. Am arătat detaliat în alt loc (vezi A. Marga, Pacea astăzi , Tribuna, Cluj-Napoca, 2024) că nu se poate evita conflictul în Europa fără a lichida până la capăt urmările celui de al Doilea Război Mondial (de pildă, pactul Ribbentrop-Molotov) și ale „războiului rece” și fără a restabili relații pe baza dreptului istoric și a tratatelor. Propaganda actuală, după care continentul nostru ar fi sub pericolul invaziei cuiva, încât liderii unei țări ar reprezenta libertățile și întreaga Europă, nu are nici un suport. Este doar o altă eroare ce va fi curând regretată.
În ceea ce privește războiul din Iran, am arătat în scris că Israelul este în pământurile străvechi ale evreilor și am acuzat obsesia „ștergerii de pe hartă a Israelului”, exprimată și la adunarea generală a ONU de președinți iranieni. Când vrei distrugerea cuiva, acela are și el dreptul să-și ia măsuri. Ceea ce s-a confirmat.
Desigur că, între timp, s-a ajuns la o nouă configurație politică în Orientul Mijlociu. Israel, un stat extrem de inovativ și dinamic, grație tradiției străvechi de cultivare a inteligenței și capacității de integrare democratică și de stimulare la creativitate a populației, a urcat, alături de Turcia, Iran și Arabia Saudită, printre puterile regiunii. O nouă rivalitate s-a format astfel.
În situația creată, sunt de părere că: a) trebuie oprită acțiunea militară de toate părțile – se observă bine că orice acțiune militară antrenează daune nu doar beligeranților, ci întregii lumi, nu doar din cauza petrolului, ci din aceea a structurării lumii; b) a devenit necesar un tratat de securitate colectivă în Orientul Mijlociu, care să aibă susținerea celor patru competitori la întâietate în regiune – Israel, Turcia, Arabia Saudită și Iran; c) nu vocile care îndeamnă la ostilități sunt de ascultat – căci totdeauna apar forțe care vor să profite de conflicte – ci forțe care au capacitatea de a discuta argumentativ cu fiecare parte din conflict. Sunt de părere că, alături de supraputerile de azi, Germania – care oricum își sporește rolul ei internațional – are această capacitate și, în virtutea tradiției ei, poate discuta atât cu Iranul, cât și cu Israelul; d) și în cazul Orientului Mijlociu, ca și în cazul Europei, acordul supraputerilor este indispensabil. Nu va fi pace fără cooperarea între SUA, China, Rusia și vocea lor. Nu este posibilă gestionarea pacificată a lumii de azi decât printr-o asemenea cooperare.
Două chestiuni vor trebui bine înțelese. Prima: dreptul internațional este acolo unde sunt tratate inițiate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative. Nu ar trebui confundat dreptul internațional cu declarații, acorduri, memorandumuri, oricât de importante sunt acestea, încât este nevoie de conlucrarea matură a țărilor în materie. A doua: dintre cei mai mari gânditori, Kant a mizat în proiectul său de pace, cum se știe, pe republici, care ar fi mai puțin belicoase decât monarhiile. Speranța nu s-a confirmat. Habermas a mizat pe organizațiile internaționale, dar acestea au fost excedate de forța supraputerilor. Sunt de părere că rolul organizațiilor internaționale poate fi mare, firește cu o echipare în materie de personal corespunzătoare, dacă ele conlucrează cu supraputerile pentru a promova o lume a suveranității statale și naționale. Aceasta este, de fapt, alternativa care poate aduce azi pacea, într-o lume a crizelor și a războaielor. (Din interviul organizat de televiziunea din Iași, în 30 martie 2026)
Sursa: https://cotidianulhd.ro/lumea-2026-crize-si-razboaie/