Se întâmplă asta în anul centenarului nașterii acestui maestru, căruia Providența i-a pus bisturiul în mână ca să făptuiască mirabilul, dăruind semenilor din văpaia ființei sale mereu dogorâtoare întru aprinderea flăcării gata să se stingă. În cele peste patru decenii de exercitare a actului chirurgical, răstimp în care chirurgul Mirea Chifan a oficiat sacerdotal în sălile de operații ale acestei Clinici, altar de tămăduire de 120 de ani, mii și mii de bolnavi au primit în dar de la acest emisar ceresc bucuria vieții ce nu trebuia să se frângă.
Așternând rândurile cu pricina, ce sunt un, revăzându-l cu ochii aducerii aminte pe pământeanul care atrăgea instantaneu atenția și te cucerea într-o clipită, au răsunat în mine sonuri argheziene. „În anii nouă sute șapte,/ Ca din senin, în marte, într-o noapte,/ S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia,/ Și din Flămânzi, și Stănilești, văpaia.” Satul Stănilești, de pe malurile Prutului, unde Dimitrie Cantemir a pierdut bătălia cu turcii, apucând calea exilului, e nu doar izvod de văpăi ale răzmeriței, ci, mai ales, izvor al văpăii lucrării ziditoare a omului.
Într-un sfârșit de martie, ca în balada argheziană, aici a venit pe lume, în 1926, într-o familie umilă, de la talpa țării, una însă iubitoare de lumina cărții, un copil, căruia îi fusese sortit să aline dureri și să poarte, din vrere dumnezeiască, aidoma îngerilor, solia nădejdii în ivirea zorilor. Și pe acest drum rânduit a mers neabătut acest vlăstar, unul născut, dar și făcut. Această facere a venit parcă de la sine. Se săvârșea întru plinirea vocației, a acelei predestinări sub puterea căreia suntem noi, oamenii.
Talantul primit de Mirea Chifan era grijit ca lumina ochilor. A intrat, după studiile liceale de la Huși, cu vrednicie parcurse, la faimosul Liceu „Cuza Vodă”, la Facultatea de Medicină de la Iași, unde n-a precupețit nimic ca să înmulțească talantul. Erau anii de mari privațiuni de după război, într-un Iași devastat de acest cataclism care-l trecuse prin foc și sabie. Se mulțumea cu un coltuc de pâine și era bucuros să poată așeza capul câteva ceasuri pe o canapea în Institutul de Anatomie, unde, de cum intra, uita de toate. Era fericit. Avea și norocul unui magistru dăruitor, anatomistul și chirurgul de mare calibru, Ioan Iancu, de la care avea ce învăța, anatomie, dar și omenie. A petrecut aproape două decenii sub această cupolă, care pentru el reprezenta o catedrală. După disecții peste disecții și lecturi din scoarță în scoarță a marilor cărți ale Anatomiei, care se scriseseră în fibra ființei sale, putea spune că pătrunsese marile și micile taine ale corpului omenesc. Studiase cu o pasiune devoratoare tot ceea ce era fundamental în materie și ca preparator și apoi asistent o împărtășea cu drag studenților lui. Atunci ceruse drept la existență o altă chemare sălășluitoare în făptura sa, aceea de a-și pune cunoașterea în slujba omului aflat la răscruce, sub spectrul scurtcircuitării existenței. Simțise în acel momente că s-ar putea angaja într-o asemenea bătălie, având în panoplia sa mijloacele necesare. Sentimentul ce-l stăpânea era că intră într-o luptă, lupta pentru viață. Da, trăia starea de războinic pe acest front, unul nu al distrugerii, ci al salvării de amenințarea bolii și adesea de cea a morții. Nu a durat mult și cei din jurul lui l-au perceput ca atare, cu acea temeritate amintind de regele vikingilor și admirativ colegii îl numeau Eric, Eric cel Roșu, al faptelor vitejești.
Mirea Chifan nu era omul care să ceară privilegii. Dar Providența făcu să se plinească dorirea. Lucrarea sa jertfitoare la Anatomie nu rămăsese fără de ecou și renumitul profesor Vladimir Buțureanu, conducătorul Clinicii I Chirurgie, l-a invitat să facă parte din echipa lui. Nu se putea privilegiu mai mare. Miraculos de repede l-a convins pe magistru că alegerea lui fusese inspirată. Parcă era acolo, în sala de operație, de când lumea și pământul. Nu doar harul lui operator impresiona, nu numai naturalețea și eleganța gestualității stârnea admirație, ci în acest virtuoz mânuitor al bisturiului erau înmănuncheate, caz rarisim, mai toate calitățile pe care trebuie să le aibă un chirurg pentru a atinge excelența. Se dovedea uimitoare această alchimică plămadă, din care nu lipsea aproape nici unul dintre ingredientele nobilei îndeletniciri a acestor duhovnici sui generis. Era un diagnostician de finețe, care se baza pe stăpânirea a tot și a toate cele ale anatomiei, dar și pe intuiția și flerul diagnosticianului de stirpe rară. Fusese hărăzit cu răbdare și curaj. Și un calm caracteristic celor care au totdeauna pământul sub picioare.
S-a întâmplat să se afle în sala de operație în două momente limită, în orele infernale ale cutremurelor din 1977 și 1986. Cum povestesc discipolii săi, Eugen Târcoveanu și Cristian Lupașcu, aflați în echipa lui, profesorul a izbutit, cu o baghetă magică parcă, să păstreze calmul, să ia fulgerător deciziile potrivite, punând totul în siguranță, nu în ultimul rând pe cel care se afla pe masa de intervenție. Chirurgul Mirea Chifan era om de acțiune, exigent, dar și de o bunătate, ea însăși vindecătoare. Știa să genereze climate, urzite prin competență, muncă fără preget, generozitate, empatie față de colegi și mai ales pentru pacienți. Vorba lui cu parfum din lumea Stănileștilor, de unde se trăgea, și cu acel umor hâtru crengist, era mirodenia miraculoasă care elimina toate noxele și făcea respirabilă atmosfera în cele mai tensionate momente, prezente cu îmbelșugare într-un loc ce este prima linie a unui front imaginar. Aceste caracteristici, ce-l împodobeau, făceau să fie iubit.
Repede l-a prețuit profesorul Vladimir Buțureanu, care i-a fost îndrumător de doctorat și l-a avut drept mâna lui dreaptă. Urmașii acestuia în fruntea clinicii poate l-au pizmuit pentru prestigiul de care se bucura în rândul personalului și al bolnavilor, de vreme ce nu l-au promovat, rămânând șef de lucrări până după 1989, când a urcat în treapta de conferențiar și apoi în cea de profesor. Probabil că asta l-a durut, dar comportamentul lui a fost exemplar, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, răsplătit cu cea mai autentică încoronare, cea de profesor pentru toată suflarea. El era prin lucrarea sa diurnă expresia profesorului prin excelență. Așa i se adresau toți. Probitatea lui morală – impecabilă. Avea un cod de valori și de principii de la care nu abdica cu nici un chip. E grăitor în această privință gestul din momentul când s-a trecut în 1990, după înghețul ceaușist, la promovări în învățământul superior. I s-a propus atunci să primească titlul de profesor. Nu a acceptat, spunând că el nu sare treptele. A devenit conferențiar și abia după aceea profesor. Câți oare ar fi procedat ca el? Dar cel zămislit din văpaia Stănileștilor nu putea concepe să fie altfel. Nu-i îngăduia conștiința, așa cum se constituise acesta în familie, în școală, în exercițiul misiunii lui alese, de tămăduitor cu depeșă cerească.
În istoria chirurgiei ieșene și românești, profesorul Mirea Chifan are locul său în galeria marilor personalități ale acestui domeniu de prim plan al medicinei. E o figură iconică cu adevărat. Și atipică în multe privințe. Robust ca statură, chiar supraponderal, i se spunea „Grasul”. Mâinile cu degete groase, „castraveciori”, cum le alintau colaboratorii, se mișcau cu agilitate și eleganță la masa de operație, în plagă, că părea un pianist vrăjind clapele. Resursele sale fizice lăsau impresia că-s inepuizabile. Asta i-a adus renumele de mașină de operat, veritabil „buldozer”. După epuizante ceasuri în sala de operație, și un mic răgaz de refacere, era din nou pe baricade, la contravizită, încurajând bolnavul și stând cu el cât era nevoie. A doua zi, la orele 6,30-7, se găsea în clinică și pansa el însuși pacienții, insuflându-le încredere, esențială în vindecare.
Nu avusese notorietatea publică a iluștrilor lui înaintași, Ernest Juvara, Nicolae Hortolomei, Ion Tănăsescu, Vladimir Buțureanu, Gheorghe Chipail, cei care conferiseră eclatanță școlii ieșene de chirurgie, dar în lumea medicală era văzut realmente ca un fenomen. Un diamant cu mai multe fațete strălucitoare. Desăvârșirii artei chirurgicale i se adăugau virtuțile de mentor și propensiunea pentru descoperirea noului, apetitul cercetării, una care pleca de la observațiile cele multe reieșite din experiența operatorie, menite să emancipeze terapeutica și să răspundă așteptărilor bolnavilor și societății. Toate aceste acumulări trecute prin filtre critice laborioase și adânci reflecții de gânditor au îmbogățit tezaurul științei medicale românești și au fost strânse între coperțile unor cărți și tratate fundamentale, precum „Cursul de chirurgie”, elaborat în colaborare cu profesorii Adomnicăi și Dolinescu, numit în rândul specialiștilor și studenților „Biblia albastră”.
Amintirea profesorului dăinuie de parcă nu s-ar fi măcinat 25 de ani de la grăbita lui trecere. Personalitatea sa puternică i-a amprentat pentru o viață pe cei care l-au cunoscut, multora modelându-le traiectul existențial. Se petrece așa cum spune unul dintre eroii din povestirile de pe Valea Frumoasei ale lui Mihail Sadoveanu, Culi Ursake, personajul principal din „Ochi de urs” (1938), că „…morții noștri, câtă vreme îi dorim, stau în noi și-n preajma noastră; iar când începem a-i uita, ne părăsesc; între ei și noi se așază nu numai moartea, ci și viața”. Iată, urmașii nu-l uită pe binefăcătorul lor.
La centenarul nașterii profesorului Mirea Chifan, ce s-a rostuit în 28 martie 2026, doi dintre continuatorii săi în duh, ucenici, cum se socotesc, profesorii Eugen Târcoveanu și Cristian Lupașcu, au purces la un act de memorie mai temeinic, care să dea seamă peste timp cine a fost mentorul lor, într-o plăsmuire a unei efigii atotcuprinzătoare. Au convocat un sobor al aducerii aminte, din care nu lipsesc chirurgii, dar și specialiști și magiștri de elită din alte ramuri medicale, care au trecut la începuturile profesiei prin Clinica I Chirurgie, unde profesorul i-a fermecat, deschizându-le ferestre, și dăruindu-le bănuțul de la care s-a tras firul averii viitoare a augustei profesii. Și adunându-se laolaltă, aceste mărturii, rostite ca într-un sfat de taină, din lăuntricitatea ființei, sub semnul sincerității, admirației și iubirii, aștern pe un portativ al închipuirii un răscolitor „cântec al amintirii”. Sună plin ca în corurile din operele verdiene. Rezultă un portret veridic al personalității minunatului Mirea Chifan. Multe sunt tușele care se trag, expresive și definitorii. Cele esențiale revin ca un laitmotiv și deslușesc temeiurile admirației, care nu are nimic encomiastic, ci e cuviincioasă confesiune a unor impresii, ce nu s-au dus ca o părere, ci au rămas cu pecetea lor de neșters, pentru că fost-au încrustate în suflet.
Profesorul Cristian Lupașcu, care l-a avut îndrumător de doctorat pe Mirea Chifan și sub veghea părintească a căruia a pășit în chirurgie, îi conturează un portret interior mentorului său, apelând și la culorile inimii. „Pitonul”, cum îl dezmierda profesorul pe tânărul aspirant la glorie, pe care i-o întrezărise, îl aseamănă cu personajul lui Victor Hugo, Jean Valjean, reliefând ca cel mai prețios dintre darurile primite de la Dumnezeu, bunătatea și milostenia. Poate și pentru că s-a revărsat cu atâta generozitate asupra-i.
Profesorul Eugen Târcoveanu evidențiază aceeași figură tutelară, în evocarea căreia se împletește armonios zugrăvirea cu fior emoțional a acestui chirurg, „înger păzitor”, cu prezentarea activității efervescente de cercetare a Clinicii, promovată constant și cu noimă de profesorul Chifan chiar și în cele mai grele momente, de-a dreptul deznădăjduite, din ultimii ani ai regimului ceaușist. Astfel înțelegea înțeleptul, trecut prin atâtea vămi și furtuni, că trebuie să fie rezistența în fața celor care voiau să strivească gândul cel slobod. Nu putea fi clintit din misiunea lui.
Metafora la care a recurs profesorul Oana Grigoraș, reputat anestezist, prezent în echipele operatorii ale chirurgului Mirea Chifan, cea a „stâncii în bătaia valurilor”, surprinde cum nu se putea mai bine forța unui om, ale cărui energii se alimentau necontenit din temeinicia îndeletnicirii sale și din moralitatea cristalină. Oana Grigoraș a urmărit în portretizare sa să decripteze secretele actului operator, descriindu-l ca fiind cel al acurateței gestului chirurgical curajos de maestru în examenul clinic, al unui operator format în cultul anatomiei, simbol al unei chirurgii temeinice, responsabile și profund umane. Totodată, manifestându-se, cum menționează semnatara portretului, ca un model al colaborării cu anestezistul.
Un ortoped de marcă, profesorul Nicolae Georgescu, care a petrecut perioade ale secundariatului alături de chirurgul Mirea Chifan, remarcă cu noblețe sufletească, că acolo și atunci s-a înălțat temelia pe care și-a clădit întreaga carieră.
Un alt prodigios medic, întemeietor al oncologiei la Iași, profesorul Eugen Carasievici, extern la Clinica I Chirurgie, crede că în acea ședere în preajma chirurgului Mirea Chifan a primit o lecție, neștearsă din memorie nici azi, că exercitarea actului chirurgical nu e doar ceva tehnic, ci și o școală de caracter. „Privind înapoi, îmi dau seama că întâlnirea cu doctorul Mirea Chifan a fost una din acele întâlniri care te modelează fără zgomot, dar definitiv. Nu prin discursuri grandioase, ci prin exemplul zilnic, prin gesturi simple, sigure și pline de sens.”
De altfel, în demersul său medical profesorul Mirea Chifan a fost adeptul convins al însemnătății cruciale pentru reușită a solidității echipei. A acordat fiecărui component respect și încredere, înțelegând că fiecare rotiță, cât de mică, are rolul și importanța ei în funcționarea optimă a unui mecanism, mai cu seamă a celui atât de delicat și fragil din medicină. Sunt elocvente în această privință confesiunile celor două asistente, Alina Apopei și Elena Bobu, care încheie acest florilegiu evocator. Pentru acestea, diminețile când profesorul venea să vadă bolnavii și să stea cu fiecare de vorbă, pansându-i, erau cursuri vii de chirurgie, care veneau de la „un munte de profesionalism”, din partea celui ce era o adevărată icoană.
Cum își amintește profesorul Eugen Târcoveanu, profesorul Mirea Chifan, care s-a stins înfășurat în mantia discreției, cea definitorie o viață, a ținut să plece la Domnul, scrijelind parcă un epitaf, profesiune de credință, în biroul său de lucru din casa pe care și-o ridicase în anii ‘70 ai veacului trecut, în strada Smârdan, din Țicăul lui Creangă, cu care tare bine se asemăna. Munca era pravila existenței sale de truditor neistovit. Colegii i-au împlinit această dorință. Și a urcat la ceruri împăcat că plinise cu sfințenie datoria și sporise talantul.
La centenarul nașterii sale, emulii cei credincioși și neuitători au scris ca niște dieci de pe vremuri o carte, un buchet de spovedanii, spre a cinsti lucrarea sa nepieritoare. Și chiar cu o zi înainte de a se rostui cei o sută de ani de la naștere, în ziua de 27 martie 2018, cartea „Sub zodia bisturiului, Prof. Univ. Dr. Mirea Chifan” a fost lansată la Societatea de Medici și Naturaliști, într-un tulburător sfat al aducerilor aminte și a recunoștinței așa ca în „La masa umbrelor” a lui Ionel Teodoreanu. Cred că acum, la centenar, acolo în înalturi, adumbrește pe chipul de om cumsecade al profesorului Chifan acel fir de zâmbet mulțumit, ce înflorea după fiecare operație. Da, este bucuros că cei pe care i-a iubit îi sunt alături și-i dau binețe de ziua lui.
Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist