„Iunie 1951, Iaşi. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală care era mai puternică şi cea dinlăuntru mai slabă. Faţa lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor şi obrajii supţi, zăbovind în prag pentru a se orienta. Părea o icoană vie… Eram doi oameni cu aceleaşi convingeri. Pentru acest fapt trebuia să fim izolaţi.
Nu ne-am culcat şi am depănat toată noaptea de toate. Părintele Nil Dorobanţu a servit la Mănăstirea Vladimireşti cu Părintele Iovan şi cu maica Mihaela care, după zece ani de temniţă, a murit la Miercurea-Ciuc. Am primit de la cucernicia sa în acea noapte împărtăşanie sub formă de prescură pe care le voi duce la Aiud şi înmulţite cu pâine. Preoţii de acolo vor împărtăşi mulţi însetaţi de trupul şi sângele Domnului care aşteptau să-şi liniştească sufletul… Pe spate cămaşa avea aplicată o cruce mare, dintr-un material negru şi în picioare avea sandale. În această ţinută simplă şi aspră cu crucea în mână şi cu un toiag din lemn de corn, Părintele Nil Dorobanţu a cutreierat şi răscolit sate multe, propovăduind cuvintele Dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi: „Dumnezeu este pretutindenea de faţă, în ceruri şi pe pământ, în adâncuri şi în nemărginitul spaţiu al Universului”.
La proces Părintele Nil Dorobanţu, din boxa de acuzare refuzând să răspundă Tribunalului a strigat: „Înapoia mea, satano! Piei, necurate!”. Sub acea cămaşă de câlţi de cânepă bătea o mare inimă de român. Tatăl său a fost general, iar el ofiţer care a participat la războiul sfânt împotriva bolşevismului.
Se făcea ziuă şi se apropia deschiderea şi mutarea noastră era iminentă. O linişte dulce a învăluit inimile noastre toată noaptea de parcă numai noi doi eram în acea „cetate”. Încheiem frumuseţea acelor clipe cu o rugăciune pentru cei adormiţi, pentru cei vii, pentru noi, chiar poate de adio. Şi aşa s-a întâmplat, după numărul de dimineaţă am fost despărţiţi pentru totdeauna căci pe traseul anilor lungi de puşcărie nu ne-am mai văzut şi nici nu am mai auzit nimic despre Sfântul Părinte Nil Dorobanţu.
Ne-am despărţit pentru totdeauna. Sfinţindu-mi urechile, inima şi toată fiinţa cu cuvintele calde ale „trimisului” – mare slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăşi de unul singur, am rămas în aşteptare”. (Sursa: Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii)
Sursa: Florin Palas