Pentru ca lucrurile să fie oficiale și Burleanu să șteargă „mini” dinaintea titulaturii de șef al fotbalului românesc a fost nevoie ca Gică Popescu să plătească pentru greșelile lui. Impardonabile.
În 2026, dacă se făcea un scrutin popular, Răzvan Burleanu ar fi pierdut, metaforic vorbind, și alegerile pentru șefia de scară a blocului în care locuiește. Dar, pentru a fi șef la FRF, el a avut nevoie doar de cei care votează. Cum 258 dintre cei 275 cu drept de vot l-au susținut, cel care s-a transformat din Răzvan în „Vladimir Vladimirovici” Burleanu a câștigat lejer.
Asta chiar dacă a promis că va sta doar două mandate la FRF (acum prezintă planuri pentru încă zece ani!), chiar dacă în mandatul lui fotbalul românesc a regresat sportiv (nivelul naționalei și al echipelor de club este mult sub cel de acum 12 ani), chiar dacă mizeriile plutesc, bine mersi, la suprafață, chiar dacă derapajele verbale ale celui care-l pune, uluitor, pe Istvan Kovacs deasupra lui Nicolae Rainea depășesc orice imaginație.
Răzvan Burleanu a devenit astfel un exponent perfect al eșecurilor speranțelor noastre de însănătoșire a societății românești prin noua generație. Care, când se cocoață pe un post călduț, ce generează putere și venituri de sute de mii de euro anual, poate chiar și mai mult, uită de unde a plecat, uită principiile sănătoase pe care le-a trâmbițat înainte de a ajunge în vârf.
Astfel, în fotbal, nu ne rămâne să sperăm decât că peste anii în care Răzvan Burleanu se va plictisi de funcție (speranță mai ridicată decât îndreptarea coloanelor vertebrale ale votanților actuali, bucuroși de o sinecură) să apară o altă rază de speranță.Translați fotbalul, a cărui poziție în societatea românească este redusă ca impact financiar, dar consistentă la capitolul imagine, spre întreaga societate și veți înțelege de ce România nu e acum acolo unde ar trebui să fie.