Pentru Loredana Dumitrof, profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială „B. P. Hasdeu” din Iași, drumul spre catedră nu a început odată cu anii de studiu, ci mult mai devreme, în copilărie, într-o lume în care joaca și vocația se amestecau firesc.
Grădinița a făcut-o în Trifești, satul natal al mamei sale. Își amintește că educatoarele îi încredințau adesea mici responsabilități și că era, cum spune chiar ea, „liderul grupei”. Acasă, continua școala în joacă.„Mă jucam cu mătușa mea de-a doamna învățătoare. Aveam chiar și catalog”. Nu era o simplă distracție de copil, ci primul semn al unei alegeri care avea să se limpezească în timp.
Au urmat apoi întâlniri care i-au întărit dorința. Domnul învățător din vecini o primea în clasă atunci când bunicii erau la câmp și ea nu putea rămâne singură acasă. „Din copilărie mi-am dorit să devin învățătoare”, spune astăzi cu aceeași simplitate cu care își evocă începuturile.
În clasa întâi a venit la Iași, la părinți, și a devenit elevă chiar la Școala „B. P. Hasdeu”. De atunci păstrează una dintre cele mai vii amintiri ale sale.„Nu aveai voie să mergi pe scara profesorilor, dar eu mi-am promis că voi merge pe acea scară, în cancelaria aceea”. A fost promisiunea tăcută a unui copil care și-a proiectat viitorul cu o uimitoare claritate. „După mulți ani de muncă, mi-am respectat promisiunea”, spune ea.
Profesia i-a adus mai mult decât un drum profesional. „Această profesie mi-a oferit încrederea în mine, respectul și completarea ca om.” În spatele acestor cuvinte stă o viață întreagă petrecută printre copii, caiete, emoții, începuturi și generații care au crescut sub ochii ei.
Poate cea mai puternică răsplată vine din legăturile care nu se pierd. „Uneori, elevii mă strigă «mama».” Păstrează legătura chiar și cu elevii din primul an de carieră și vorbește cu bucurie despre drumul lor în viață. „Sunt mândră de reușitele lor, că am contribuit la formarea lor ca oameni — deputați, ingineri, doctori. Îmi umple inima de bucurie când primesc mesaje sau telefoane de la ei.” Pentru un dascăl, poate că aceasta este una dintre cele mai mari confirmări: să știe că a rămas prezent în memoria celor pe care i-a format.
Cariera a început-o în comuna Trifești, la Școala din Hermeziu, loc pe care nu l-a uitat. „Școala din Hermeziu nu poate fi uitată, nici oamenii minunați care mi-au fost alături.” Legătura a rămas vie peste ani. A revenit acolo și cu elevii săi, inclusiv în vizite la Muzeul „Constantin Negruzzi”, semn că memoria locurilor și a începuturilor a rămas parte din felul ei de a fi.
Privind spre propria copilărie și apoi spre elevii de astăzi, Loredana Dumitrof vede limpede schimbările:„Anii proprii de studiu au fost marcați de autoritate, ceea ce nu a fost rău” . În opinia sa, generațiile actuale trăiesc într-un ritm diferit, dominat de tehnologie și de accesul rapid la informație. „Generațiile actuale nu mai au răbdarea de a aprofunda. Tehnologia și informațiile din online le ușurează efortul de a învăța”.
Dincolo de aceste diferențe, rămâne însă esențialul. Copiii au nevoie de atenție reală, de sprijin și de încurajare.„Elevii de astăzi au nevoie să fie ascultați, îmbrățișați, încurajați și fiecare să se simtă special” . În această observație stă, poate, și cea mai grea încercare a școlii de astăzi: să păstreze echilibrul dintre exigență și blândețe, dintre formare și înțelegere.
Dacă ar schimba ceva esențial în educația românească, ar alege să redea școlii un sens mai concret.„Școala ar avea mai mult sens dacă, după terminarea studiilor, statul ar putea să ofere locuri de muncă ”. Este o frază simplă, dar puternică, pentru că vorbește despre nevoia ca efortul copilului să aibă finalitate, iar învățarea să nu rămână suspendată într-o promisiune goală.
Povestea Loredanei Dumitrof este, în fond, povestea unei fidelități față de o chemare născută devreme și dusă până la capăt cu răbdare, muncă și inimă. O viață așezată sub semnul catedrei și al copiilor care, chiar și după ani, nu uită omul care le-a fost alături la început.Maura ANGHEL