Una dintre cele mai mari ruşini ale sportului românesc în postdecembrism s-a consumat duminical de la ora 13 la est de Marea Neagră, o disciplină emblematică în Carpaţi semnând recordul numeric absolut de naturalizaţi titularizaţi în XV-le reprezentativei sale de seniori, 6 şi-n tot cazul fără excepţie centrii şi aripile, cu-atât mai grav într-un final de săptămână cernit pentru ramura cu balon oval în ţara noastră, dat fiind vremelnica stingere la doar 60 de ani a unui cândva „dublu mundialist” în pachetul de înaintare cât încă la nord de Dunăre exista o autentică preocupare şi harul de a forma rugbişti talentaţi precum Cojocariu.
încă avea o valoare recunoscută pe scena internaţională cu tineri şlefuiţi în sectorul juvenil intern precum Constantinîn XV-le „Stejarilor” la ediţiile a doua şi a treia din istoria Cupei Mondiale, în 1991 şi 1995, după ce se număra în mai 1990 între semnatarii unei file de aur în istoriaOvaliei carpatine , victoria de răsunet din Franţa, însă rugby-ul autohton nu numai că nu se mai poate bucura de a-i avea încă „în audienţă” pe „tricolori” memorabili ai„zăpezilor de altădată” , pe care pesemne nici nu-i mai merită, dar dovedeşte repetitiv că nu le este un demn urmaş.
O filă neagră fiind semnată duminical în Georgia tocmai la 24 de ore după coborârea îndoliată în bernă a stindardului rugby-ului românesc la tragica stingere vremelnică la doar 60 de ani a nemţeanului plecat la îngeri departe de ţară, în Franţa.
Hexagon în care „Stejarii” altor timpuri răpuneau într-o alcătuire bineînţeles pur românească şi cu autenticitatea caracteristică o reprezentativă gazdă a „Cocoşului galic” înclinându-se în faţa valorii suplinite de sacrificiu.
Dar pe-atunci harnicul rugby intern scotocea după talente native, selecta, forma, modela şi şlefuia spre lansare nu doar un Cojocariu, viitorul părând asigurat.
Ori ceea ce-a urmat sub forma neglijării continuităţii întreţinerii cultivării sectorului juvenil, drept consecinţă a rătăcirii postdecembriste a unor repere valorice de căpătâi, în favoarea… căpătuielii „pe repede-nainte”, a condus la decăderea valorică treptată a întregului fenomen, accentuată în deceniul trecut şi cu accente dramatice în cel în curs.
În care România a tot înghiţit adesea în sec la felurite noi clipe stânjenitoare, din rău în mai rău, încât a ajuns în disperare de cauză şi la asemenea compromisuri ale umplerii golurilor de caşcaval cu rugbişti formaţi de şcoli străine şi adoptaţi în Carpaţi.
Ceea ce, la globalizarea generală şi inclusiv a sportului internaţional, nici n-ar părea deplasat ci mai degrabă în pas cu moda, nimic deosebit la prima vedere, şi totuşistrigător la cer pentru un sport în XV în ţara noastră care în urmă cu numai 35 de ani doar cu tineri „tricolori” avea capacitatea răpunerii tocmai Franţei chiar pe terenul vicecampioanei mondiale la zi la acea vreme, „Cocoşul galic” pierzând ultimul act al ediţiei inaugurale a turneului final chiar în fief-ul gazdei competiţiei, All Blacks.
Semn că România chiar conta încă.
Ori înfrângerile catastrofale pe care le-au suferit „Stejarii” pe post de oglindire după chipul şi asemănarea forului pe care-l reprezintă, Federaţia Română de Rugby, înregistrate în 2023 la ultimul turneu al Cupei Mondiale, chiar în… Franţa, reliefau cu exactitate dar şi elocvent magnitudinea devalorizării unui fenomen popular în Carpaţi de la precedenta participare din 2015 la IRB Rugby World Cup.
Încât FRR a tot „azvârlit lemne pe foc”, rulând selecţionerii între care şi străini dar mai ales adoptând noi şi noi naturalizaţi şcoliţi de alte culturi rugbistice mai competitive, tot mai numeroşi şi mai numeroşi odată cu implacabila adâncire a crizei, una nu doar a rezultatelor, ci net mai profundă şi complexă, implicit mai gravă, mai dificil de soluţionat.
Şi-n orice caz nu cu varianta pompieristică de moment şi de compromis, uriaş, aceea de titularizare a unor sportivi formaţi de şcoli de peste hotare, ale altor federaţii naţionale, încât FRR s-ar fi putut metamorfoza într-o branşă consulară ad-hoc de menţinere deschisă a unei portiţe dosnice de acces spre cetăţenia română prin intermediul jocului în XV.
Într-atât de mult înteţise azvârlirea lemnelor pe foc.
Maximul fiind atins la vizitarea Georgiei „suverane” într-o dezechilibrată întâlnire eliminatorie de mare „1” solist, dar nu doar masiv ci de-a dreptul himalayan, XV-lui gruzin cu interimarul Bortolami şi titulari şcoliţi strict de mult mai micuţa naţiune de peste Marea Neagră reprezentanţii FRR opunându-i nu mai puţin de 6 naturalizaţi – majoritatea recent, completaţi de alţi trei pe banca de rezerve, fără a uita de octetul străinilor în frunte cu selecţionerul francez Gerard din staff-ul tehnic al României.
României şi-n continuare!?
Poate eventual cu numele, căci, după ce au distrus cu ignoranţă un sport emblematic în Carpaţi, rugby-ul, (i)responsabilii-i decidenţi din fenomen au recurs la încropirea unui conglomerat multinaţional denaturând prin alterare identitatea principalei reprezentative a sportului în XV intern.
Fără perdea, fără integritate, fără pic de mândrie naţională, dar cu un zel al naturalizărilor şi titularizărilor „pe repede-nainte” în naţională depăşind din sfera rugbistică orice solicitări politice dinspre Bruxelles, Paris sau Berlin pe adresa României în sensul jucării în forţă a cărţii internaţionalist-globaliste, cu tot ceea ce ar implica aşa ceva. Inclusiv în arena sportivă.
Nemaiputându-se vorbi serios de duminică despre o naţională în sine a României în sportul în XV din moment ce aripile şi centrii treisferturilor n-au inclus măcar un tânăr autohton format în şcoala devalorizată aOvaliei carpatine , selecţionerul francez David Gerard axându-se pentru surprinderea favoriţilor gruzini pe Tiqe de la SCM USV Timişoara, Tangimana şi Schwartz de la Dinamo şi Bonaparte de la CSA, dintre „militarii” Armatei.
Totul aducând a selecţionată divizionară cu inserţii din Hexagon, dar nefiind departe de stilul unei trupe de club din „careul fruntaş” al străveziei Ligi Naţionale.
Fără a uita şi de numărul 8 Immelman respectiv de debutantul Weidner într-o linie a doua completată altădată de Constantin Cojocariu, încât 40% din titularii României pe terenul Georgiei cu rugbişti strict gruzini au fost naturalizaţi.
Şi bineînţeles că, deşi „Stejarii” au întâlnit cea mai puternică naţională cu putinţă a fi întâlnită pe acestpalier secund european în umbra Turneului celor 6 Naţiuni , valoarea dovedită a Georgiei nu putea constitui un pretext scuzabil care să confere circumstanţe atenuante „tricolorilor” în plină închegare prin integrarea unor naturalizaţi.
Care va să zică, precum conform aşteptărilor, cu tot cu străinii formaţi de alte şcoli decât cea românească, „Stejarii” s-au prezentat fără nicio şansă „la tăiat”, de mâna gruzinilor puri sânge.
Fără „adopţii”, fără inserţii şi fără vehicularea unor concepte abstracte precum al… „diversităţii”, autohtoni get-beget modelaţi pentru a învinge din nou la scor „Stejari” cu mai mulţi sau mai puţini naturalizaţi, variaţii pe aceeaşi temă.
Şi-oricum nu mai era demult un secret că România pierduse teren inclusiv în faţa emergentei Georgia, un semn distinctiv elocvent răzbătând tocmai de pe scena turneului final mondial din 2011, aşadar nu pe orice scenă, una oarecare, ci în Noua Zeelandă, unde gruzinii se impuneau în grupă cu 25-9 în urmă cu cincisprezece ani, deja poveste veche aşadar.
Dar natura eşecurilor recente în serie în faţa Georgiei a dovedit că pierderea iniţială de teren s-a transformat tot mai rapid într-o… cădere în gol, ca şi cum Los Lelos îşi continuau ascensiunea valorică pe când FRR o apucase pe căi şi mai greşite, păşind greşit în coborâre şi alunecând subit la vale.
Iar Georgia chiar e a şaptea dintre europene în ierarhia mondială la zi a forului internaţional IRB, pe locul 13 şi la doar 14 sutimi de punct în urma Ţării Galilor, deşin-au beneficiat de privilegiul de a participat la primele 4 ediţii ale Cupei Mondiale, majoritatea în anii 90, pe când România se lăsa deja încet, încet pe tânjeală, efectele conturându-se tot mai limpede în noul mileniu.
Încât s-a ajuns şi la adoptarea consolării mulţumită revenirii pe locul 21 mondial în acelaşi clasament graţie depăşişrii luna trecută la Iaşi a Belgiei, fără a insista ci doar nota că în ciuda circului tot mai intens al „diversităţii” în ţara noastră, dar şi a propagandei forului federal în favoarea sportului în XV rezervat sexului frumos, forţat stimulat în Carpaţi împotriva legilor firii, naţionala feminină a FRR e rătăcită abia pe locul 45 în lume, semn că experimentul nu prinde, poate unul divin, în sensul că româncele preferă a rămâne naturale şi nu se ambalează în direcţia unui nonsens.
Închizând paranteza şi trecând din nou Marea Neagră, mai numeroase au fost totuşi eseurile administrate de gruzini decât naturalizaţii „Stejari”, România în această formulă transfrontalieră dovedindu-se în plus şi suficient de indisciplinată, încât doar atât, că bocancul lui Alin Conache asigura până la pauză mai multe penalităţi fructificate, 3, decât gazdele eseuri, două.
Alte două căzând în succesiune puţin după pauză, în minutele 42 şi 47, la şapte alungindu-se lista autorilor de eseuri din XV-le, pe când căpitanul Boboc a salvat vag aparenţele cu două asemenea reuşite în partea secundă, una la „ultima strigare” din specialitatea casei, molul de margine.
Dar pe când Georgia avea 30 de puncte avans cu peste 53 înscrise:
Nu atât usturător cât elocvent în sensul că naturalizările nu constituie, şi firesc, o soluţie, nici măcar de moment.
Iar cei care caută scuze invocând „perioada de coeziune” evită de fapt sâmburele problemei, referitor la însăşi racolarea în sine în reprezentativa de seniori a României a unor sportivi înrolaţi prin legitimare la cluburi din Liga Naţională dar cărora li s-au întins de nevoie covoare roşii. Una era să se fi recurs în Ovalia carpatină la „importurile” aducând a… invazie şi implicit cât se poate de discutabile, şi alta a se trece la „pasul următor”, oricât de mari şi multe ar fi găurile de caşcaval.
Mărite din ignoranţa decidenţilor din fenomen şi a trepăduşilor acestora, din foamea respectivilor după orice altceva decât gloria sportivă care altădată făcea să tresalte sufletul de român la auzul intonării imnului naţionalei lor de rugby.
Nu mai arată chiar deloc a reprezentativă de rugby a românilor , denaturată fiind printr-o exagerare neprincipială, iar dacă „ofiţerii de serviciu” tocmai de-aceea şi sunt la datorie pentru a cosmetiza dezastrul, referindu-se pela un plus „tricolor” peste Marea Neagră în raport cu precedentele trei corecţii din partea, măcar cei care încă mai ţin la echidistanţa necesară actului jurnalistic prin prisma reliefării realităţii factuale obiective au de subliniat apăsat că exagerarea duminicală în plus a recordului titularizărilor naturalizaţilor acaparează tot prim-planul de o natură decisivă, restul amănuntelor devenind banale detalii.
Chiar dacă nu-i doar un simplu detaliu încasarea a patru eseuri în nici 50 de minute, echivalente unui punct bonus ofensiv în contul oponenţilor în cazul unui joc ca parte a unui format tip grupă.
În numele rugby-ului românesc s-a recurs la o abordare lipsită de… Dumnezeu, ceva de-a dreptul… antiromânesc, sesizat a se pune la cale şi prin intermediul vehiculului experimental „Vulturi” în baschetul masculin, care va să zică tendinţele devenind tot mai limpezi de ordin general, şi cu caracter implacabil, dar în orice caz nu pe calea cea bună, nici atât dreapta.
Un soi de ilusrată din arena sportivă a deturnării României în întregul ei în siajul globaliştilor veroşi ai internaţionalei din buzunarul stâng al ocultei mondiale, globalişti cu sârg completaţi din Carpaţi de „cozi de topor” interne din asemenea motive, legate de urmarea liniei „de partid”, şi bine înfipte pe poziţiile utile implementării politicilor de „integrare” dorite de stăpânii transfrontalieri.
Iar în toată această jenantă deturnare a ceea ce era cândva mândrul rugby intern se găsesc bineînţeles şi „aplaudacii” localnicilăudându-se repetitiv pe Beghei, în ceea ce-i priveşte strict pe timişorenii şi-aceştia împăunaţi cu străini în Ronaţ, cu titlul naţional în 7 care pur şi simplu e „sport de curtea şcolii” în Carpaţi, neputând fi luat în serios, respectiv cu trofeul decernat în baza unui singur şi unic meci, ba mai mult tocmai cel prefaţând noul sezon, aşadar unul cu caracterul limitat al unei avanpremiere competiţionale, Supercupa României.
Şi totuşi unii n-au simţul ridicolului în a evita asemenea laudă de sine, cum nici FRR n-are deloc simţul măsurii şi al ridicolului în a nu transforma selecţionata „Stejari” pe care a preluat-o în grijă într-o „multinaţională” aducând a trupă de club dar în niciun caz a reprezentativă de rugby a unei Românii cândva învingătoare a Franţei la Atlantic.
Se răsucesc în mormânt înaintaşi ai Ovaliei carpatine, iar alţii sunt scutiţi de îngeri a mai fi contemporani emanaţiilor lui Petrache&Co. Cu cine s-a pricopsitOvalia carpatină , cu inşi „de partid şi de stat” capabili a recurge la orice artificii pentru trecerea punţii rezultatelor imediate, însă şi normal a fi rămas „la butoane” cine s-a mai nimerit, căci valorile care au făcut diferenţa în domeniile lor şi-au văzut astfel de trai, îndepărtaţi de politica imediată a rugby-ului dar fără a-l trăda.
Ceea ce s-a pus la cale în România iar în Georgia s-au putut vedea efecte ale trădării, şi nu doar prin prisma rezultatului, 53-30, poate ultima „problemă”.
Prioritară însă pare-se pentru fochiştii naturalizărilor, cu sârg a o soluţiona deja săptămâna viitoare în întâlnirea din Spania a învinselor zilei, duel tocmai cu spaniolii, depăşiţi în cealaltă partidă cu 26-7 de Portugalia.
Ceilalţi titulari ai „Stejari” în Georgia, Savin (CS Rapid), Buruiană (Albi) şi Gajion (Mont de Marsan) în linia I, Weidner (Rapid), Antonescu (Narbonne), Altinok (SCM USV Timișoara), Boboc (CSA) şi numărul 8 Immelman (CSM Știința Baia Mare), respectiv mijlocaţii Alin Conache (CSA) şi Plai (SCM USV Timișoara), respectiv fundaşul Maftei (CS Rapid).
Rezerve la start fiind Butnariu, Iancu şi Manumua de la SCM USV Timișoara, Hartig şi Williams de la Dinamo, Tweddle şi Jipa de la Rapid precum şi Crețu de la Dax.