A făcut multă vâlvă, zilele acestea, decizia Guvernului României de a tăia din sporul de doctorat, cu diverse luări de poziții, atât pro și contra. Pentru o mică parte din români, acei 15%, estimez eu, care trăiesc bine, o reducere de câteva sute de lei din salariu reprezintă, fără doar și poate, o nimica toată. Un coș de cumpărături sau o ieșire în oraș. Dar pentru un tânăr specialist, angajat într-unul din institutele Academiei Române sau la o Universitate pe „post mic”, acele sute de lei în minus pot reprezenta proverbialul pai care, adăugat deja la toate greutățile existente (rate, scumpiri, inflație), rupe, în cele din urmă, spinarea cămilei.
În caz că nu știați, salariile din cercetare au fost întotdeauna mici. Ca asistent de cercetare, de pildă, câștigi cam cât câștigă un muncitor ce cară lăzi în depozitul de la „Mega Image”. Sau un vânzător la magazinele „Doi Pași”. Nu contează că ai tocit ani în șir coatele pe băncile Universității și nici că, adeseori, cercetarea pe care o faci ajungi să o faci cu bani aduși de acasă sau aduși din diverse alte surse. Și e cu atât mai greu la noi în arheologie, unde trebuie să ieși pe teren ca să ai rezultate.
Etapei de „asistent de cercetare” îi supraviețuiește doar cine are pasiune. Dacă ai reușit, urmează etapa de „cercetător științific”, dar chiar și așa, salariul luat în mână este sub salariul mediu din România, iar cu ce se anunță la orizont, diferența va fi și mai vizibilă. Rămâi în continuare sărac, dar măcar nu mai depinzi de banii de la părinți. Atingi salariul mediu abia după ce ai urcat la cercetător științific gradul II, dar până acolo e cale lungă. Posturile sunt puține și lucrurile se mișcă greu. În ultimii ani guvernele au avut grijă să dea aproape an de an ordonanțe de urgență prin care să blocheze toate avansările. Astăzi, ajungi la acea etapă doar după ce-ai trecut de 40 de ani.
Realitatea este că România investește extrem de puțin în cercetare și dezvoltare. Cam 0,5% din PIB la nivelul anului 2023, conform site-ului Our World in Data, cea mai mică valoare din statele Uniunii Europene. În același an, Rwanda investea 0,8%, Namibia 0,6% iar Congo 0,4%. Am făcut aceste precizări ca să ne dăm seama cam care sunt „megieșii” noștri și în ce zonă a clasamentului ne aflăm. Dacă ne uităm la vârf, găsim țări precum Israelul, Statele Unite, Japonia, Suedia, Austria, Germania și altele. Din acest punct de vedere, apartenența României la Uniunea Europeană și în general, la lumea vestică, apare ca un accident nefiresc; ca interes arătat cercetării și dezvoltării, ne situăm mai aproape de țările africane și asiatice. Vrem să fim ca occidentalii, dar statisticile ne arată că, din păcate, suntem cât se poate de departe de acest ideal.
În arheologie, unde eu activez, diferențele se văd și mai vizibil, chiar în comparație cu alți europeni din Răsărit. Polonezii, de pildă, au misiuni arheologice în Balcani, în Caucaz, ba chiar și în Egipt și America Latină. Cu ceva ani în urmă, Slovacia, o țară cât zece județe ale noastre, finanța o săpătură în Irak. Noi, în schimb, nu mai găsim bani să cercetăm nici măcar pe… geto-dacii noștri. Fac o paranteză aici. Paradoxal, în anii 1990, în toiul tranziției economice, când sărăcia, mizeria și dezordinea socială erau la ordinea zilei, România găsea totuși bani să finanțeze cercetări în Republica Moldova și Ucraina. Dar erau alte vremuri și statul avea alte priorități. De ce? E un alt subiect de discuție, la fel de dureros. Și-al naibii de incomod… .
Astăzi, la începutul secolului XXI, în era Inteligenței Artificiale, investiția în educație și cercetare e un fin indicator cu privire la direcția pe care o va urma un anume stat sau societate. Statele care vor să aibă un cuvânt de spus pe scena internațională investesc. Statele lipsite de o direcție clară, incluzând aici multe din fostele republici ale URSS, diverse dictaturi obscure și foste colonii, nu dau prea multă atenție acestui domeniu. Fenomenul de „brain drain” este la ordinea zilei în acele părți. Care sunt consecințele pe termen mediu și lung le știm cu toții.
Zilele acestea, domnul premier Ilie Bolojan încearcă să ne convingă că dacă nu renunțăm la sporul de doctorat, economia României se va prăbuși și mai tare. Cu alte cuvinte, trebuie să facem un sacrificiu și să mai reducem și acel procent de zero virgulă cât o mai fi. Dacă nu, vom ajunge cu siguranță la incapacitate de plată. Sau mai rău, vin rușii, comuniștii și cine-o mai fi. Și poate se întoarce și Covid-ul… .
Discut zilnic cu colegii de generație. Plutește o atmosferă grea, iar conversațiile se învârt invariabil în jurul modului în care se va supraviețui în următorii ani. Rate la bancă, scumpiri, inflație. Perspectivele vieții de zi cu zi au devenit suficient de îngrijorătoare încât problemele anilor trecuți, legate de lipsa fondurilor necesare activităților specifice de cercetare, au căzut, cumva, într-un plan secund. Există un pesimism vizibil cu privire la viitor, iar instabilitatea politică de pe scena internațională, reflectată în știrile zilnice, nu face decât să adâncească această stare.
Nu vreau să închei această intervenție într-un mod prea pesimist. Simt însă că în momentul de față, cercetarea românească este asemeni Titanicului ce tocmai a lovit iceberg-ul. Eu și colegii mei, din sala motoarelor și de la clasa a III-a, vă spunem și vouă, celor ce serviți încă liniștiți șampania pe punte, că există fisuri și a început să intre apă. Nu-i nimic, mai mergem un timp înainte, căci pasiune încă mai există. La urma urmei, pe Titanic orchestra a cântat până-n ultimul moment.
Articol semnat de dr. Alexandru Berzovan, cercetător științific la Institutul de Arheologie din Iași – Academia Română.
Sursa: https://www.bzi.ro/cercetarea-romaneasca-a-lovit-icebergul-5487756