În cultura românească, proverbele au fost întotdeauna o formă concentrată de înțelepciune populară. Ele sintetizează experiențe de generații și transmit, într-o formă simplă, principii care au ghidat viața socială. Unul dintre aceste proverbe, bine cunoscut tuturor, este: „N-ai carte, n-ai parte.” Mesajul său era limpede: fără educație, fără învățătură, fără efort intelectual, șansele de reușită în viață sunt limitate.
Din păcate, realitatea ultimilor ani pare să contrazică tot mai des această maximă. Privind în jur, observăm o schimbare profundă a raportului dintre educație, merit și accesul la funcții publice sau poziții de influență. Iar această schimbare nu este una benefică pentru societate.
De la respectul pentru carte la inflația de diplome
În mod tradițional, educația era asociată cu muncă, disciplină și perseverență. Generațiile anterioare știau că o diplomă universitară se obține cu sacrificii și cu ani de studiu serios. În prezent însă, fenomenul inflației de diplome a devenit tot mai evident.
Nu sunt rare cazurile în care persoane finalizează liceul sau facultatea la vârste înaintate, în programe de tip „seral” sau „la distanță”, fără ca acestea să fie neapărat însoțite de o pregătire reală. Nu vârsta este problema — dimpotrivă, educația continuă este un lucru benefic — ci modul în care unele instituții au transformat studiile într-o formalitate birocratică.
Mai grav este faptul că unele dintre aceste diplome provin de la instituții obscure, fără tradiție academică, fără exigență reală și, uneori, fără recunoaștere profesională autentică. În spațiul public s-a vorbit frecvent despre „fabrici de diplome”, instituții în care accentul cade mai mult pe taxele de școlarizare decât pe calitatea procesului educațional.
Iar acolo unde diploma nu poate fi obținută prin astfel de mecanisme, apar alte metode: documente tipărite, certificate dubioase sau titluri academice acordate fără acoperire reală.
Paradoxul meritocrației inversate
Într-o societate normală, funcțiile publice importante ar trebui să fie ocupate de persoane cu pregătire solidă și cu un parcurs profesional verificabil. În schimb, în România ultimelor decenii observăm adesea un paradox: cei care au parcurs riguros drumul educației sunt uneori marginalizați, în timp ce persoane cu pregătire discutabilă ajung în poziții de conducere.
Au existat cazuri în care CV-uri oficiale au fost modificate sau „corectate” după apariția în presă a unor neconcordanțe. Alteori s-au descoperit studii trecute în biografie care, de fapt, nu au fost finalizate. În orice alt domeniu al administrației publice, falsificarea documentelor ar fi sancționată drastic. Totuși, când aceste situații apar în zona politică, consecințele sunt adesea minime.
Această discrepanță creează o fractură profundă între discursul public și realitatea administrativă. Pe de o parte, se vorbește despre meritocrație, despre competență și profesionalism. Pe de altă parte, exemplele concrete contrazic aceste principii.
Funcții publice și responsabilitate morală
Problema nu este doar una juridică, ci și una morală. Există situații în care persoane care ocupă funcții publice importante nu au avut, de-a lungul vieții lor profesionale, o contribuție reală la sistemul fiscal sau la economia națională. Cu toate acestea, ele ajung să decidă asupra politicilor publice, asupra bugetelor și asupra destinului instituțiilor statului.
Din punct de vedere legal, anumite situații pot fi perfect conforme cu legislația. Dar legalitatea nu este întotdeauna sinonimă cu moralitatea. Într-o democrație sănătoasă, alegătorii ar trebui să sancționeze prin vot asemenea situații. În realitate însă, responsabilitatea este adesea diluată, iar electoratul rămâne captiv unor promisiuni sau unor campanii de imagine.
Ura îndreptată spre funcția publică
Un fenomen interesant este apariția unei ostilități generalizate față de funcția publică. În discursul public, funcționarul devine adesea țapul ispășitor pentru toate disfuncționalitățile statului.
Această situație seamănă, într-un fel, cu ceea ce se întâmpla în armată: soldatul de rând era considerat responsabil pentru deciziile luate la nivel superior. În realitate, multe dintre problemele sistemului nu provin din administrația executivă, ci din deciziile politice adoptate la nivel central.
Funcționarul public aplică legea și politicile stabilite de guvernanți. Atunci când aceste politici sunt incoerente sau contradictorii, efectele negative se propagă inevitabil în întregul sistem.
Respectul pentru intelectuali – între discurs și realitate
Un alt semn al degradării meritocrației este modul în care sunt tratate elitele intelectuale. În ultimii ani, diverse măsuri bugetare au afectat tocmai acele categorii profesionale care investesc constant în educație și cercetare.
Un exemplu frecvent invocat este sporul de doctorat, a cărui valoare a fost blocată în timp prin diverse acte normative de tip „ordonanță trenuleț”. Dincolo de discuția financiară, problema este simbolică: mesajul transmis este că performanța academică nu mai reprezintă o prioritate pentru stat.
Într-o societate care dorește dezvoltare economică și tehnologică, descurajarea educației avansate este o strategie profund greșită.
Paradoxurile sistemului medical
Situația devine și mai evidentă atunci când analizăm unele exemple din sistemul sanitar. Nu sunt puține cazurile în care spitalele publice achiziționează echipamente medicale moderne, costisitoare, care rămân ani întregi neutilizate.
Motivațiile invocate sunt diverse: lipsa specialiștilor, absența fondurilor pentru instalare, costurile de mentenanță sau probleme administrative. În același timp, în apropierea acestor unități medicale funcționează clinici private dotate complet, unde aceiași specialiști lucrează, uneori, în paralel.
Această situație ridică întrebări legitime despre eficiența utilizării resurselor publice și despre modul în care este organizată relația dintre sistemul public și cel privat.
Funcționari „de o perjă” și „de două perje”
Pentru a ilustra aceste contradicții, merită amintită o poveste din perioada interbelică, transmisă în tradiția orală din zona Moldovei.
Se spune că o boieroaică din apropierea Iașului avea o slujnică pe nume Tincuța, o femeie simplă, dar harnică. Într-o zi, boieroaica i-a explicat cum trebuie să pregătească masa în funcție de importanța musafirilor.
Dacă erau oaspeți obișnuiți, urma să scoată farfuriile simple, tacâmurile de inox și paharele de sticlă. Dacă însă erau musafiri de seamă, trebuia să aducă farfuriile de porțelan de China, tacâmurile de argint și paharele de cristal de Boemia.
Semnalul era simplu: dacă boieroaica spunea „o prună”, masa trebuia pregătită modest; dacă spunea „două prune”, se pregătea vesela cea bună.
Într-o zi însă au sosit musafiri, iar boieroaica, prinsă în discuții, a uitat să transmită semnalul. Tincuța a stat nedumerită, neștiind ce să facă. După multă frământare, și-a făcut curaj, a intrat în salon și a întrebat direct:
— Coană boieroaică, ăștia și fel de musafiri îs? Di o perjă sau di două perje?
Această întrebare, aparent naivă, surprinde perfect logica unor sisteme sociale în care există reguli diferite pentru oameni diferiți.
Lecția parabolei
Această poveste simplă spune, de fapt, foarte multe despre modul în care funcționează uneori societatea. Există categorii diferite de oameni, iar regulile nu se aplică întotdeauna la fel pentru toți.
În multe privințe, societatea contemporană pare să funcționeze după aceeași logică. Există cetățeni „de o perjă” și cetățeni „de două perje”.
Pentru unii, regulile sunt stricte, sancțiunile rapide și responsabilitatea totală. Pentru alții, aceleași reguli devin flexibile, interpretabile sau chiar inexistente.
Un funcționar public obișnuit care falsifică un document riscă imediat sancțiuni penale. În schimb, atunci când apar neconcordanțe în CV-ul unui demnitar, consecințele sunt adesea minore sau inexistente.
Un vechi avocat, prieten al tatălui meu, sintetiza foarte plastic această realitate spunând că „legea este ca o barieră: câinii mari sar peste ea, câinii mici trec pe sub ea, iar proștii se opresc în ea.”
Această imagine, deși dură, reflectă percepția larg răspândită în societate: există oameni pentru care legea pare să fie elastică și alții pentru care ea devine un obstacol de netrecut.
Problema reală apare atunci când această percepție devine regulă și nu excepție. Atunci când oamenii ajung să creadă că regulile nu sunt aceleași pentru toți, încrederea în instituțiile statului începe să se erodeze.
O reflecție finală
În aceste condiții, proverbul „N-ai carte, n-ai parte” pare să fi fost înlocuit, în percepția multora, cu o formulă cinică: „Dacă n-ai carte, ai și mai multă parte.”
Desigur, această concluzie este exagerată și nedreaptă pentru numeroșii profesioniști care își fac meseria cu responsabilitate și competență. Însă percepția publică nu apare din senin. Ea se formează din exemple repetate, din contradicții și din lipsa de consecințe.
Un prieten obișnuia să spună cu ironie: „Ce te miri? Așa conducători, așa decizii.” Într-o societate în care educația nu mai este criteriul principal de selecție pentru funcțiile de conducere, meritocrația devine doar un concept teoretic.
Există însă o lecție importantă pe care nu ar trebui să o uităm. Societățile care au prosperat în istorie au fost cele care au investit constant în educație, competență și responsabilitate publică. În lipsa acestor valori, instituțiile se fragilizează, iar încrederea socială se erodează.
Poate că proverbul „N-ai carte, n-ai parte” nu mai pare astăzi la fel de evident. Dar tocmai de aceea el merită readus în discuție. Nu ca o simplă expresie folclorică, ci ca un principiu fundamental al unei societăți care își dorește să rămână funcțională.
Pentru că, în cele din urmă, o comunitate care nu respectă educația ajunge inevitabil să plătească prețul ignoranței. Iar acel preț este plătit de toți cetățenii, indiferent dacă sunt „de o perjă” sau „de două perje”.
Sursa: https://www.bzi.ro/n-ai-carte-n-ai-parte-un-proverb-care-pare-sa-fi-ramas-fara-acoperire-5486082