Limba română este, prin definiție, o limbă vie, iar vitalitatea ei se manifestă tocmai prin capacitatea de a asimila, adapta și integra elemente lexicale din alte limbi. Orice limbă care refuză contactul și schimbarea riscă să se rigidizeze și, în timp, să devină o limbă „înghețată”, utilizată doar în contexte liturgice sau academice, asemenea Latin.
Istoria limbii române este o succesiune de straturi lexicale provenite din contacte culturale și politice:Fondul latin – moștenit din latina populară.Împrumuturi slave – în Evul Mediu.Împrumuturi grecești și turcești – în epoca fanariotă.Împrumuturi franceze și italiene – în secolul al XIX-lea (modernizarea).
Cuvinte precum(din fr.),(din fr., cu origine greacă), sau chiar termeni populari precum(cu circulație regională) ilustrează această dinamică. Niciunul nu „strică” limba; dimpotrivă, ele reflectă contactul cu civilizația și progresul tehnologic.
A propune înlocuirea cuvântuluicu o construcție precum „transmiterea sunetului” ar fi contrar principiului economiei limbajului. Limbile naturale tind spre concizie și eficiență, nu spre parafrază descriptivă.
Atitudinile de tip purist, manifestate de-a lungul timpului, nu sunt specifice doar României. În secolul al XIX-lea, și în Franța sau Germania au existat curente care doreau eliminarea neologismelor.
În cultura română, dezbaterea dintre tradiționaliști și modernizatori a fost vizibilă încă din epoca pașoptistă. Personalități precum Titu Maiorescu au criticat „formele fără fond”, dar nu au respins modernizarea lexicală în sine, ci utilizarea artificială și nejustificată a neologismelor.
Înlocuirea cuvântului(din fr.) cusau a altor termeni consacrați cu variante populare poate avea valoare stilistică sau regională, dar nu poate constitui normă standard. Limba literară funcționează prin convenție și consens cultural.
Lingvistic, o limbă vie se caracterizează prin: capacitatea de a crea termeni noi, adaptarea fonetică și morfologică a împrumuturilor, flexibilitate semantică.
Româna a integrat→,,. Acesta este un semn de sănătate lingvistică.
O limbă care ar refuza orice influență externă ar deveni izolată și ar pierde capacitatea de a desemna realitățile contemporane. AȘA CUM SUSȚIN UNII PROFESORI PURIȘTI SCLEROZAȚI. Latina, devenită limbă cultă, dar nevorbită în uz cotidian, oferă un exemplu istoric relevant.
O poziție critică față de excesele neologice poate fi legitimă atunci când: termenii sunt inutili (există deja echivalent românesc), sunt utilizați din snobism, afectează inteligibilitatea.
Însă respingerea sistematică a cuvintelor noi echivalează cu negarea evoluției culturale. Limba română nu poate rămâne la stadiul secolului al XVIII-lea într-o societate digitală.
Limba română nu devine mai „patriotică” prin eliminarea neologismelor și nici mai „pură” prin întoarcerea la termeni arhaici sau populari. Din contră, forța ei constă în sinteză: fond latin, strat slav, influențe occidentale și anglofone contemporane.
Vitalitatea limbii este dovada continuității culturale. O limbă vie nu se apără prin izolare, ci prin capacitatea de a integra și transforma influențele externe în resurse proprii.
Lucrări fundamentale de istorie a limbii române
1. Alexandru Rosetti,Istoria limbii române , București, Editura Științifică, 1968–1978.– Lucrare clasică privind evoluția istorică și stratificarea lexicală.
2. Ovid Densusianu,Histoire de la langue roumaine , Paris, 1901–1938.– Analiză comparativă și romanistică a dezvoltării limbii.
3. Ion Coteanu (coord.),Istoria limbii române literare , București, Editura Academiei, 1978.
4. Gheorghe Ivănescu,Istoria limbii române , Iași, Editura Junimea, 1980.
Studii privind împrumutul lexical și neologizarea
5. Marius Sala,Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.– Analizează circulația internațională a termenilor și adaptarea lor.
6. Theodor Hristea (coord.),Sincronii și diacronii în limba română , București, 1994.
7. Valeria Guțu Romalo,Corectitudine și greșeală. Limba română de azi , București, Humanitas, 2008.
8. Rodica Zafiu,Diversitate stilistică în româna actuală , București, Editura Universității din București, 2001.– Relevant pentru analiza neologismelor și a limbajului contemporan.
Purism, tradiționalism și modernizare
9. Titu Maiorescu,, București, 1874–1892.– Conceptul de „forme fără fond” și raportul dintre modernizare și autenticitate.
10. Eugen Lovinescu,Istoria civilizației române moderne , București, 1924–1925.– Teoria sincronismului, esențială pentru înțelegerea împrumuturilor culturale și lingvistice.
11. Sextil Pușcariu,Limba română , București, 1940.– Reflecții asupra evoluției și unității limbii.
Dicționare și lucrări normative
12.Academia Română ,Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) , București, Editura Univers Enciclopedic, ediții succesive.
13.Academia Română ,DOOM3 – Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , București, 2021.
14. Iorgu Iordan,Introducere în studiul limbilor romanice , București, 1962.
Perspective teoretice generale (lingvistică și contact lingvistic)
15. Ferdinand de Saussure,Cours de linguistique générale , 1916.– Fundamente teoretice privind sistemul lingvistic.
16. Uriel Weinreich,Languages in Contact , New York, 1953.– Studiu clasic despre contactul lingvistic și împrumut.
Sugestie metodologică
Pentru un studiu academic cu aparat critic, recomand: delimitarea întreîmprumut necesar șiîmprumut de prestigiu ; analiza discursului purist contemporan; raportarea la teoria sincronismului (Lovinescu); integrarea perspectivelor sociolingvistice moderne.