Adeseori, în focul polemicii, publicistul Eminescu potențează, în contexte pamfletare, virtuțile expresive ale unor expresii din domeniul medicinei. Acesta este cazul unui articol publicat de poet în „Timpul” din 24 martie 1879, în care judecă cu asprime calitatea umană a multora dintre membrii liberali ai parlamentului: „Cartofori de profesie, stâlpi de cafenele fără rost și meșteșug, indivizi care au accese dedelirium tremens , iată unele din elementele constitutive ale actualei adunări, încât toate darurile și podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă de deputați actuali.”
Expresiadelirium tremens , care înseamnă literal „delir convulsiv”, pare să fi apărut în limbajul medicilor din prima jumătate a secolului al XIX‑lea, pentru a desemna faza terminală a intoxicației alcoolice, caracterizată de pierderea de către pacient a cunoștinței, însoțită de puternice spasme generalizate. Din punct de vedere gramatical,, ‑, (derivat nominal de la verbuldeliro, delirare, deliravi, deliratum ‘a delira’) este un substantiv neutru de declinarea a II‑a, la nominativ, determinat de participiul prezent al verbului (defectiv de tema de supin)tremo, tremere, tremui ‘a tremura; a avea convulsii’. Se înțelege că, dincolo de compasiunea pe care o datorăm unui bolnav de alcoolism, poetul folosește această analogie într‑un mod puternic depreciativ și sarcastic.
Trecem acum la un adagiu destul de cunoscut printre intelectualii cu o instrucție medie normală în vremuri mai bune decât cele pe care le trăim astăzi:Quod licet Jovi non licet bovi. , enunț care, în traducere strictă, sună astfel „Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit unui bou.” Iată contextul dintr‑un articol publicat de Eminescu în „Timpul” din 6 martie 1879: „În ancheta asupra revoluțiunii de la 14 septemvrie s‑au publicat depeși ale dictatorilor și miniștrilor de atunci, recomandând curat prefecților cutare și cutare candidatură. Dar nu face nimic!Quod licet Jovi non licet bovi . Jupiterul republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.” Ceea ce vrea să spună poetul, ca exponent al unei poziții politice declarat conservatoare, este că principiile Revoluției de la 1848 („14 septemvrie”) sunt pervertite și manipulate de interesele meschine ale adversarilor liberali. „Jupiterul republican” reprezintă metaforic puterea politică discreționară a momentului, așa cum Jupiter este stăpânul absolut al zeilor din Olimp, ale cărui dorințe, porunci sau decizii nu pot fi îngăduite unei ființe modeste și neînsemnate precum un bou!
Enciclopediile de specialitate ne informează că adagiul ca atare, în forma lui curentă, cu sugestiva simetrie sintactică, este atestat pentru prima dată în romanulDin viața unui pierde-vară (Aus dem Leben eines Taugenichts ) al scriitorului romantic german Joseph von Eichendorff (1778‑1857), care s‑a putut inspira de o replică din piesa comediografului roman Terentius: „Dacă altora le este îngăduit, ție nu îți este (îngăduit)”. –Aliis si licet, tibi non licet .
Structura sintagmatică a enunțului este următoarea:= pronume demonstrativ, genul neutru, singular (subiect) += verb impersonal și unipersonal, indicativ prezent, cu regimul în cazul dativ (predicat) + forma de dativa substantivului (neregulat), numele zeului care este stăpân în Olimp + negația+ acelașidin prima propoziție + forma de dativ singular a substantivuluimasculin de declinarea a III‑a, la dativ singular. Așadar, din nou: „Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit (și) unui bou.”
Ajungem acum la o sintagmă mai pretențioasă, cu originea în repertoriul mijloacelor retorice la care apelau în argumentările lor filosofii și juriștii din Scolastică:posito sed non concesso . Într‑o traducere mai strictă, cu înțelesul de „presupus, dar nu acceptat”, expresia se referă la un argument oarecare într‑o dispută, argument pe care unul dintre preopinenți îl admite doar ca pe o ipoteză de lucru și nu ca pe ceva dovedit. Poate fi privit și ca un artificiu stilistic de evitare prudentă a recunoașterii, fie și ipotetice, a unui fapt sau a unei afirmații. Într‑o echivalare mai explicită, cel care invocă acest dicton ar vrea să spună adversarului că „fie și dacă am admite ca o ipoteză acest fapt, de aici nu rezultă în nici un caz veridicitatea concluziei la care ai vrea să ajungi”.
Iată fragmentul din „Timpul”, 15 februarie 1878, unde se află dictonul pe care l‑am excerptat dintr‑un articol scris de Eminescu: „Dar să zicem,posito sed non concesso , cum că într-adevăr nici una din puteri, nici binevoitoarea Italie, nici indiferenta Franță n-au avut de zis nici un cuvânt în privirea integrității României și c-am rămas cu totul izolați. Se potrivea oare cu rolul guvernului românesc să tăgăduiască acest lucru și să ne joace până acuma trista figură a unui înșelător înșelat?”
Se remarcă întrebuințarea corectă, convingătoare și elegantă pe care poetul o dă acestui adagiu.
Din punct de vedere gramatical, avem două ablative absolute aflate în coordonare adversativă prin conjuncția, respectiv participiile perfecte de la verbelepono, ponere, posui, positum ‘a pune’, verb neregulat de conjugarea a III‑a, șiconcedo, concedere, concessi, concessum (aici) ‘a admite; a consimți”. Într‑o altă formulare, „presupus, dar nu admis” ()
Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/inserate-latinesti-in-scrieri-ale-lui-eminescu-xxvi–1837034.html