În anul cu pricina însă, în ciuda eforturilor făcute de mine şi de cel mai bun prieten al meu de a ne aranja, din timp, o petrecere demnă de deboșările hedoniste, nu ştiu cum s-a întâmplat că, înainte de Anul Nou cu vreo două zile, toate angajamentele noastre posibile au căzut neaşteptat. Ajunseserăm brusc ai nimănui, sortiţi, în disperare de cauză, unei mizerabile „distracții” în doi (ironia stabilise ca şi familiile noastre să plece de acasă la diverse festinuri unde noi, convinşi de soliditatea propriilor aranjamente, ne anunţaserăm deja absenţa cu mare tam-tam domestic). Speriaţi de spectrul melancoliilor solitare, am început, contracronometru, o luptă inegală cu destinul.
Am dat telefoane, am implorat, am promis, am făgăduit, am cerşit, ne-am vândut sufletele şi, într-un târziu, am aflat izbăvirea. Familia prietenului meu cunoştea familia unui student medicinist din Iaşi, care organiza un Revelion în apartamentul părinţilor săi (plecaţi atunci, desigur, „la ţară”) şi care, milostiv din fire, ar fi putut primi şi doi dezmoşteniţi ai soartei. Nu lipsea totuşi din invitaţie precizarea, cam morocănoasă, că petrecerea se închega din „contribuţii personale”, cele cu proteine fiind la mare căutare. Nici o problemă, nu ne pierdeam noi aşa de uşor în detalii. Ne-am uşurat familiile de niște carne din raţia (cartelată) pentru ianuarie, le-am ornat cu câteva sticle de vin, după care am pornit, în seara de 31 decembrie, printre mascaţi şi alcoolizaţi, către mirifica destinaţie de periferie (apartamentul împricinat se afla în blocurile noi – la vremea respectivă – de la CUG). Eram amândoi elevi de şcoală liceală (în clasa a X-a, mai precis), iar o petrecere cu mediciniste (de ani terminali, cum ni se spusese) însemna materializarea unui „vis auriu” – vorba (intraductibilă) a unor cântărețe autohtone de la ițirea în istorie a anilor 2000 –, „vis” consumat în intimitatea, singurătatea şi somnambulismul nopţilor de vară.
Am ajuns, după oarece bâjbâieli, în locul cu pricina, unde o persoană matură (am crezut că era tatăl gazdei şi ne-am intimidat subit) ne-a primit cu un mârâit neinteligibil, asemănător regurgitărilor produse de bebeluşi după copioase mese lactate. Se dovedi repede că omul era chiar organizatorul petrecerii. Terminase, de fapt, medicina, fiind deja stagiar. Nici măcar nu avea de ce să se teamă de o venire intempestivă a părinţilor, întrucât aceştia se aflau „la ţară” de tot, acolo locuindși. Imensul apartament îi fusese repartizat de grijuliul (cu tinerele familii) stat comunist. În consecință, așa am aflat, cu stupoare, că deținea atât nevastă, cât şi copil. Copilul se afla, într-adevăr, la ţară, cu bunicii, dar soţia se dovedea foarte prezentă. Ivită autoritar în prag, ne smulse plasele cu bunătaţi din mână şi dispăru, cam întunecată (mi se păru), în bucătărie.
Întârziaserăm o oră, dar nu pentru că am fi intenționat (plecaserăm, oricum, excesiv de devreme), ci pentru că ni se comunicase greşit (de către intermediar) momentul de start al ostilităţilor. Prin urmare, toţi băuseră deja semnificativ şi trecuseră de aperitive (se dansa destul de intens, când am intrat). Maturitatea convivilor ne copleşise aproape total. Se putea ca printre ei să fi fost şi „medicinişti de ani terminali”, însă, categoric, majoritatea o deţineau stagiarii (rezidenții de astăzi). Cu anişori buni de practică în spate, aş fi observat fără să ezit. Cei mai mulți căsătoriţi. Probabil şi cu (multiple) odrasle. Obişnuiţi cu bairamurile noastre de liceu, veniserăm îmbrăcaţi adecvat experienţelor stroboscopice, cu tricouri multicolore şi pantaloni uşor bufanţi.
Eu îmi adaptasem – vag, e drept – şi părul la noua modă. Mediciniştii în chestiune erau la costume (drepte), purtau pantofi clasici („de mort”, cum le ziceam noi, elevii postmoderni) şi priveau cruntisim către straniile apariţii pe care le constituiau cei doi imprevizibili intruşi. În zgomotul (nu tocmai asurzitor) al muzicii, am auzit pe cineva întrebând gazda, distinct, cine sunt „întristătorii puţoi”. Mai mult, pe măsură ce timpul trecea, printre decibeli, mi-au ajuns în urechi, la fel de discret, apelative precum „sugarii”, „băieţeii”, „cei doi căprişori/ bouleni/ marţafoi/ şoimi” (ai patriei, cu siguranță) sau „bebelanii”. Am încercat să-mi înving stinghereala, invitând la dans… o femeie ce părea să stea cumva singură.
M-a întrebat, suav, în timp ce o învârteam serios (aşa cum învăţasem să dănţuiesc cu colegele mele) în ce clasă eram, după care a adăugat blând: „Vezi fiara din colţul camerei (am privit îngrozit spre un bărbat monstruos, cu privire porcină, aşezat pe un taburet)? E soţul meu. Nu-i plac deloc copiii. Bine ar fi ca până dimineaţă să stai departe, foarte departe, de el şi de mine.” Total ostracizați, eu și amicul ne-am retras pe coridorul de la intrare unde, la douăsprezece, ne-am urat reciproc, în întuneric, „la mulţi ani!”. Imediat după, prin ușa întredeschisă a bucătăriei, l-am zărit pe omul care ne primise, pe gazdă așadar, pupându-se pasional cu… partenera mea de dans de mai devreme. Tipa nu era, în mod evident, după spusele ei înseși (când îmi arătase „fiara”) și după ce văzuserăm noi înșine (când descinseserăm în locuință), ursuza de nevastă-sa, cea care ne smulsese plasele cu ostilitate. Detaliul ne-a șocat. Parcă descoperiserăm un secret fatal, care ne-ar fi putut aduce execuția publică.
Complet bulversați, am intrat tiptil în camera cu haine, unde am găsit, speriați, „fiara” dormind un somn agitat, bântuit de demonii ebrietăţii. Ne-am înşfăcat gecile şi am şters-o fără să ne mai luăm rămas bun. Am ajuns pe la casele noastre în jur de două dimineața. Spre bucuria mea, nimeni din familie nu revenise încă. Am luat o pernă, mi-am cufundat capul în ea şi am intrat în lumea viselor mai rapid ca un „bebelan”. Aşa a debutat vrednicul de amintire an 1985. An în care, între altele, urma să debutez în presa scrisă.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/petrecerea-de-revelion-anii-80–1824042.html